Un necaz nu vine niciodata singur…

Povestea sau povestirile continua… De data aceasta isi au locul in Codaesti, Vaslui. La o clinica de recuperare, am avut norocul sa intalnesc pe Valeanu Costel, un om aparte, tare sufletist si bun povestitor, care din vorba in vorba mi-a relatat povestea interesanta a familiei lui.

In anul 1972, familia lui Stefan si Marioara Valeanu, cu cei sase copii, Rodica, Maricica, Fanica, Toader (Doru), Costel si Liliana, era o familie obisnuita si fericita. Locuiau in cartierul Verdesoaia, al localitatii Codaesti. Locul plin de verdeata si aer curat era asezat pe doua dealuri ca doua cocoase, din care izvora o apa cristalina si rece. Aveau o gospodarie cu toate cele de trebuinta, intemeiata cu multa munca si intelegere de parinti. Dealurile din jur erau pline de copaci roditori, iar valea era plina de balti in care gaseai o sumedenie de pesti.

Tatal, Stefan, om tare harnic, modest, dar cu suflet mare, lucra la CAP. Tare isi iubea copiii. Cand sosea seara acasa, obosit de munca, copiii bucurosi ii sareau in cale si galagiosi il inconjurau. Mama, femeie mai apriga, il certa, iar el raspundea:

  • Lasa-i femeie, sunt copiii: se bucura si ma bucura si pe mine.

Mama, femeie tare harnica, dar si realista, incerca sa echilibreze bunatatea tatalui si sa educe mai bine copiii. Tare bine se simteau copiii in acest colt de natura. Vara pasteau vaca pe care o aveau, ajutau parintii in agricultura, iar iarna patinau de mama focului pe gheata baltilor din zona.

Copiii isi iubeau mult bunicii din partea tatalui, pe Adam si Ioana, bunicul avand un car cu boi cu care lucra o vie frumoasa, facand mult vin gustos. Bunicului tare ii mai placea sa petreaca si sa socializeze. Oprea deseori cate un consatean si il invita la o cana cu vin. Vorbeau de toate, iar cand vedea ca interlocutorul se chefuia, avea o vorba:

  • Hai, injuga si du-te acasa! Ai baut destul.

In 1972, vara ploioasa nu anunta lucruri bune. Ploua torential in fiecare zi, iar intr-o noapte ploaia a atins cote maxime, astfel ca familia Valeanu era infricosata, copiii inspaimantati taceau ghemuiti in paturile lor, tatal era pe afara, mama cu glas gatuit zicea:

  • Doamne, apara si ne pazeste de nenorociri!

Afara, forta apei crestea pe dealuri, apa stransa marea suvoaiele. Mama a luat copiii si au scos unele lucruri din casa si le-a pus in caruta cu Stefan. Deodata, suvoaiele au spart spatele casei, au patruns in casa, au iesit prin parte din fata, luand cu ele lucrurile intalnite in cale. Dupa o ora interminabila, forta torentului a scazut, copiii si mama au intrat in casa plina de apa si s-au mutat in partile ramase nestricate. In sat, apele afectasera mai multe case si rupsesera mai multe iazuri, iar pestele se zbatea acum prin gradinile oamenilor, in timp ce lucrurile lor se gaseau prin rapele din jur.

Au stat in casa inundata pana in primavara, in timp ce lemnul ud incepuse sa se umfle, iar mucegaiul sa acopere multe locuri. Primaria a luat masuri si a dat fiecarei familii inundate 18 ari de pamant mai pe deal, la Matu’ Parasit. Familia Valeanu isi ridica o casa care era din lut. Reusisera sa se puna pe picioare prin harnicia lor, ajutati de primarie, iar vaca pe care o aveau le-a fost de mare folos.

Pe 7 mai 1974, la mijlocul saptamanii, era o zi obisnuita. Fanica, fratele lor, un baiat tare istet si jucaus, impreuna cu alti cativa copii, au mers la Matu’ Parasit din marginea satului. Trebuie spus ca Matul (o cladire unde se fabrica vinul), era vechi si fusese abandonat in favoarea construirii unuia nou, care se ridicase mai in deal. Din cel vechi ramasesera cladirile abandonate si doua bazine mari cu resturi de boasca in ele. Erau o multime de copii in noul cartier, peste 40, fiecare familie avand intre 4 si 11 copii. Cel mai mult le placea acestora sa joace tenis, cu doua palete de placaj si o minge mica de guma, incingeau un joc cu multa galagie, jucau pe sistemul “cel mai bun ramane la urmatorul meci”. Fanica castigase mai multe meciuri, era la joc deasupra unui bazin pe care marcase un teren. Tare bucuros era… La un moment dat, pe seara, mingea cu care se jucau a cazut pe o gaura de evacuare, in bazinul inalt de 4 metri. Copiii de fata nu stiau ce sa faca, unul din ei s-a dus acasa si a adus o scara, au bagat-o in bazin si Fanica, mai curajos, a coborat sa ia mingea. Capetele scarii sparsesera crusta de borhot, iar dioxidul de carbon incepea sa umple bazinul. Copilul a simtit mirosul intepator, a luat mingea si a dus-o sus. Povesti copiilor de gazele din bazin, iar acestia incepura sa se infoaie, sa se dea viteji, facand pariuri despre cine mai coboara in bazin. Nu-si dadeau seama de pericolul ce zacea acolo. Fanica dadu la o parte copiii si zise:

  • Dati-va la o parte, am curajul sa mai cobor o data! Adio, baieti!

In larma jocului, nimeni nu banuia ca il vad pentru ultima oara pe Fanica in viata. Corpul copilului disparu de la suprafata, cobora pe scara mortii, dar el nu stia. Se auzea glasul vesel al baiatului, iar apoi din ce in ce mai slab… Cantitatea de gaze se acumulase intr-un procent mortal, Fanica simti taria lor si incerca sa iasa, dar nu mai putu, cazu si muri langa scara. Copiii au inceput sa tipe, iar la tipetele lor parintii veneau in graba, dar nimeni nu indraznea sa mai coboare.

Familia Valeanu nu banuia tragedia, copiii stateau la masa, iar Stefan tatal lor lucra prin curte. La un moment dat un consatean striga si ii spuse ca Fanica nu a mai iesit din bazin. Tatal isi iubea enorm fiecare copil, dar mai ales pe Fanica. Pleca degraba asa cum era imbracat, disperat de ce auzise. La bazin, lumea a incercat sa il opreasca, dar cu o putere nebanuita a dat lumea o parte si fara sa ezite, a inceput si el sa coboare. A ajuns la baiatul sau drag, a apucat sa il ia in brate, apoi cu el a cazut pe spate si a murit si el. Murise cu copilul lui in brate. Lumea s-a inspaimantat si mai tare, au inceput sa tipe femeile, mama lui Fanica plangea in hohote, tinuta de consateni. Un vecin, Valeanu Costica, si el un om curajos, a adus repede o franghie, un capat l-a legat de mijloc, iar de celalalt tineau oamenii. A coborat sa ii salveze pe cei doi, dar cand a ajuns jos a lesinat, l-au tras oamenii sus, dar gazul isi facuse efectul asupra lui. A murit dupa un timp, la un spital din Arad.

Pana la urma, a venit un angajat al Matului, cu o masca de protectie, si i-a scos pe cei doi, tata si fiu. Cu greu i-a despartit, tatal parca il tinea cu tarie in brate pe Fanica si dupa moarte. A venit politia, salvarea, dar in zadar. Tipetele si bocetele se auzeau de la un kilometru, plangeau in hohote mama Marioara, fratii si surorile lui Fanica, plangea tot satul, chiar si cei de la salvare.

Tatal si fiul au fost dusi acasa, casa neterminata in care cu o zi inainte era veselie si fericire, iar acum era tristate si jale mare. Au fost inmormantati cu mare durere, mama Marioara nu mai avea lacrimi sa planga, mergea in urma sicrielor cu cei cinci copii ramasi fara tata si parca vedea pe omul ei bun, pe Stefan, cum o ceruse in casatorie din dragoste, ce nunta frumoasa facusera, ce bland era Stefan si cat tinuse la ea, cat era el de fericit alaturi de copiii lor mai ales de sarbatori… Isi amintea cand Stefan era cu chef, ca se ducea la copiii lui, ca ii mangaia si le zicea cu drag:

  • Mai buzoroanca!…

Copiii isi plangeau tatal, isi plangeau fratele. Costel Valeanu plangea si se gandea la Fanica, isi aducea aminte ce baiat curajos era, ce mult tinea el la fratii si surorile lui, la parintii sai… Isi aducea aminte ce jocuri incingeau cei sase copii ai familiei cu ceilalti copii din cartier. Fanica era in fruntea tuturor, incingeau cate un fotbal de aveai impresia ca joaca nationala Romaniei, isi rupeau incaltarile si pantalonii, se luau la harta din orice si chiar la bataie, dar in iarba moale si verde a islazului traiau cu adevarat viata la tara. Grupul de copii, impulsionati de Fanica, se ducea la CAP si langa o gramada mare de coji de floarea soarelui faceau concurs de sarituri in inaltime, intinzand o sfoara intre doi araci, sarind peste ea in gramada moale de coji.

Li s-au facut cele de trebuinta la inmormantare, iar viata fara tata a familiei Valeanu a fost cu multe greutati, dar copiii s-au mai marit si s-au descurcat.

In 1979, datorita unor greutati financiare, sunt nevoiti sa isi vanda vaca, un animal cafeniu, care era tare draga copiilor. O crescusera de mica, o salvasera cand a cazut in beci, o alintau mereu si ajunsese o vaca de toata cinstea. Era ca un membru al familiei. De cand dadea iarba si pana toamna tarziu o duceau pe baltile de langa sat, era puternica si cu doua coarne frumoase, avea tendinde de impungere dar nu applicate membrilor familiei Valeanu, pe ei chiar ii ocrotea. Era cea mai puternica din sat, faceau concurs si vaca lor le dovedea pe toate. Tare tineau la ea, vara o invatasera la baie, o legau de coarne si o trageau prin apa racoroasa de doi metri a unor balti, iar ei tare ii mai placea. Cand se intorcea acasa, laptele ii curgea din uger, lapte care cand il puneau in oale era un sfert smantana. Ce mai, vaca le asigura o buna parte din hrana… Au vandut-o cu 5000 de lei la un consatean. Cand sa o scoata din curte, vaca se tragea inapoi, nu voia sa plece la casa straina, aici era casa ei, viata ei, zeii ei. Mugea si nu voia sa iasa pe poarta, avea ochii aposi, parca plangea. Copiilor suparati, le dadusera lacrimile, dar nu aveau ce face, nu aveau bani sa acopere datoriile. Tare ar fi vrut sa nu dea vaca, parca pleca un membru al familiei, parca pierdusera din nou pe cineva drag. Dupa ce au dat-o, in multe seri cand venea de la cireada, se oprea la poarta lor si parca astepta ca cineva sa ii deschida, mugea cu privirea peste gard si prin mugetul ei parca reprosa familiei ca a instrainat-o. Cand trecea pe strada vaca injugata la car si vedea un membru al familiei Valeanu, intorcea capul, iar privirea ei parca devenea mai luminoasa si voia sa traga la el. Isi amintea poate de blandetea si dragostea cu care fusese crescuta. Era un animal, dar si animalele au creier si trairi.

Timpul a trecut, copiii familiei Valeanu din Verdesoaia au crescut, au devenit fiecare gospodari la casele lor, au copii bine ajunsi, unii din ei cu studii superioare. Daca i-ar vedea Stefan Valeanu, ar fi tare mandru de copiii sai, de nurorile si ginerii sai, dar mai ales de nepoti.

Odihneste-te in pace tu Stefan Valeanu, tu si copilul tau Fanica!

706 Replies to “Un necaz nu vine niciodata singur…”

Dă-i un răspuns lui Kenlylubre Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.