Un pas inaintea lupilor…

Mentiune: Intamplarea pe care o relatez este traita personal.  

Cine n-a vizitat inca valea Mosinoaiele, inseamna ca nu a vazut una din cele mai mirifice si salbatice zone din judetul Vrancea. Era sfarsitul lunii Decembrie din anul de gratie 1976. O vreme friguroasa, cu multa ceata. Plapuma zapezii se asternuse de cateva zile peste dealurile din valea Mosinoaiele, iar omatul imaculat acoperise goliciunea pamantului, parca imbracandu-l intr-un strai alb festiv.  

Eram in vacanta de iarna la cabana tatalui meu, Costica Dabija, la Mosinoaiele. Bunica din partea mamei, Popa Mariuca din Ghimicesti, ramasese fara lemne, iar tatal imi zise: 

• Nicule, ia caruta, incarc-o cu lemne si sa o duci la Ghimicesti. 

Tata avea o caruta cu roti de sina, cu doi cai: un armasar negru frumos si perechea sa o iapa murga. Am incarcat caruta, iar aproape de seara am pus o legatura de fan, apoi voios si increzator m-a suit in caruta si i-am dat bice. Drumul era bunisor, pe unele locuri era zapada, iar pe alocuri era drum gol, zapada fusese inlaturata de vant. Cum am trecut panta sub care era cabana, caii odihniti si bine hraniti s-au pus in trap la drum, parca si ei bucurosi ca pleaca undeva. 

Am luat de la tata o caciula verde de padurar, cu urechi, m-am imbracat intr-o suba de a lui, am aprins o tigara Carpati si mi-am vazut de drum. Am trecut de cantonul lui Serban zis Putoi, m-am inchinat la manastirea Mosinoaiele, manastire darapanata pe acea vreme, am trecut de bordeiul lui Neculai Rusu, casa lui Schitelea, a lui Neculai Lupu si binisor am ajuns la cabana lui Muhulica, apoi cea din Valea Lunga asezata in varful unei pante abrupte.  

Drumul pietruit asemenea unei sfori asezata neglijent pe langa paraul Zabrauti, cotea parca misterios pe langa poieni goale si copaci seculari. Valea Zabrautilor isi etala frumusetile prin fata ochilor mei, iar eu admiram cu nesat aceste imagini, demne de a fi puse pe panza unor pictori. Valea era frumoasa si de admirat in toate anotimpurile, ea isi avea farmecul pentru fiecare sezon in parte. Uneori drumul trecea pe langa parau, unde apa cristalina si de-o limpezime pura, parca astepta sa iti alini setea sau sa ii admiri susurul apei care se izbea de pietre in mersul sau spre Siret, susur care iti suna in urechi ca ritmicitatea unei melodii frumoase. Cat contrast intre peisajele din vara si cele din Decembrie! Vara, verdele inchis al padurilor din jur iti lua ochii, in Decembrie copacii fara frunze pareau niste soldati dintr-o armata bine asezata. Vara cantecele diferite si frumoase ale miilor de pasari te faceau sa te gandesti ca esti la un concert. Iarna, nici un sunet, nici un tril, nu razbatea din copaci, doar cate un carait de cioara sau tipet de hultan deranja linistea. Dar era frumos si iarna, natura statica iti dadea fiori, aveai impresia ca erai singur in acel peisaj si doar scartaitul rotilor de la caruta si fornaitul cailor te mai scotea din monotonie. In padurea cenusie, din loc in loc, iti sareau in ochi portiuni de un verde aprins: erau peticele de pini din marea de fagi si stejari. Mergeai pe drum cu gandurile tale la varsta de 17 ani, mai trageai o tigara, te mai dadeai jos din caruta, mai vorbeai cu caii si ei parca intelegeau, intorceau capetele la vorbele tale. Se grabeau si ei sa ajunga in sat, la adapost si mancare.  

Trecusem de podul lui Florean, iar umbrele serii se furisau pe neobservate peste natura parca obosita si ingfrigurata, care se pregatea de culcare. Caii, obositi de drum, incetinisera si mergeau la pas. Deodata, aproape de Beciu, caii au inceput sa ciuleasca urechile si din monotonia lor, au ridicat atenti capetele. Fornaiu cu spaima si se uitau intr-o parte spre paraul Zabrauti. Incepura sa bata din picioarele din fata, trageau adanc aer pe nas si il dadeau cu zgomot afara.  

M-am trezit si eu din toropeala drumului, am apucat haturile cailor si priveam in toate partile, nestiind ce se intampla. Am mai mers cateva sute de metri, in stanga langa un tufaris de pe malul Zabrautiului am vazut vreo cincisprezece animale. Initial nu m-am speriat si am zis ca trebuie sa fie niste caini: erau si mari si catelandri. Caii fornaiau din ce in ce mai tare, am incercat sa ii linistesc, dar nu mai puteam sa ii tin. Inspaimantati, au luat-o la un galop nebun, lemnele sareau din caruta, iar eu de abia ma mai tineam. Am trecut prin dreptul lor, si la vederea cailor care fugeau disperati, au inceput sa urle pe toate glasurile, pe tonalitati cand inalte si prelungi, cand in scancete de pui de lup care nu puteau sa urle. Urland si indemnandu-se, au iesit in drum si s-au asezat la fuga dupa caruta. Urmareau sa ajunga si sa manance caii. Abia atunci, cand am vazut disperarea cailor si multimea de lupi insiruita dupa mine, m-a apucat frica, frica este putin spus, mai bine zis groaza.  

Lupii, din urma, pareau niste pete negre pe albul zapezii, alergau indemnandu-se prin schelalaituri, iar eu uitandu-ma in urma am vazut privirea lor salbatica, limbile scoase de efort. In frunte alergau niste lupi cenusii mari, iar dupa ei restul haitei hamesite. Se vedeau coltii galbeni si balele ce li se scurgeau din gura. Am inceput sa lovesc caii cu biciul din caruta, desi nu era necesar, saracii alergau, alergau sa scape de moarte. Am avut noroc ca nu mi-au iesit in fata, ci s-au luat dupa mine, am fost cu un pas inaintea lor, am fost cu un pas inaintea mortii. Chiuiam si tipam cu glas neomenesc, ma gandeam ca daca se rastoarna caruta sa ma sui intr-un copac, erau visuri desarte… De groaza, caciula de padurar cu urechi se ridica sa cada din cap, nu imi dadeam seama ca din cauza fricii parul din cap se indrepta ca sarma si impingea caciula in sus.  

Am fugit asa vreo 800 de metri, cam in dreptul livezii actuale a lui Gelu Diaconu, dupa ce urci o mica panta, se vedea un bec de la o stana din capatul satului. Acel bec m-a salvat. La vederea luminii in departare, lupii au incetinit, caii au mai fugit vreo 500 de metri, si ajungand pe la Glod, au incetinit si ei. Erau asudati si plini de spuma, speriati se uitau in urma si rasuflau puternic, din nari le ieseau fuioare de aburi. Lupii se pierdusera in urma noastra, se mai auzeau urletele lor de parere de rau poate ca nu ajunsesera caruta. Se vedeau luminile de la stana din Islaz, cainii stanii latrau cu furie, simtisera si ei lupii, iar ciobanii chiuiau.  

Am oprit caruta, am aprins o tigara, inima imi batea sa imi sparga pieptul. Am linistit caii, i-am mangaiat, s-au mai calmat si ei si eu. Am plecat la Ghimicesti, am ajuns acasa, tata cand a auzit ce s-a intamplat nu-i venea sa creada, a vrut sa ia pusca si sa se duca cu caruta inapoi. M-am culcat, toata noaptea am avut cosmaruri, tipam prin somn, tata ma linistea si se culca langa mine. A doua zi, cu caruta goala si cu inca doua carute care mergeau sa ia lemne de la Mosinoaiele, dar de data asta cu tata alaturi, care avea arma de vanatoare la el, am plecat. La Beciu am oprit si toti cei de fata au cercetat drumul si imprejurimile. Pe drum, de unde iesise haita, erau o puzderie de urme de lupi mari si mici.

Tata zise: 

• Ai avut dreptate, au fost cel putin 15 lupi, o haita mare. Ai avut mare noroc ca nu te-au ajuns! 

In noaptea aceea, stana din capatul satului fusese atacata, un caine a fost sfasiat si trei oi rupte de lupi.  

 

P.S.: Multe sunt intamplarile din valea Zabrautiului cu lupi si ursi. Totul este sa nu fiti voi, cititorilor, in aceste situatii, totul e sa fiti cu un pas inaintea lupilor sau ursilor.