Dragoste de om si dragoste de caine!

Daca ar fi sa intrebi pe cineva din satul Verdea cine era Ion Negoita, care locuia pe paraul Verzii, mare lucru nu ti-ar fi spus. Ion Negoita era un om ca toti oamenii obisnuiti, dar fata de ceilalti consateni avea ceva aparte. Un om nu prea inalt, dar bine facut, desi in aparenta parea plapand, era tacut din fire, dar harnic si cu un suflet “painea lui Dumnezeu” cum ar fi zi un proverb din zona. Iubea mult animalele, si in special cainii, in sat oamenii erau legati de aceste animale prin meseriile de ciobani si oameni ai padurii, pe care le practicau. Era insurat, iar in viata de familie nu se deosebea cu nimic fata de ceilalti sateni.

Ziua in care Ion Negoita pleca in zori de zi la padure era ca atatea altele. S-a sculat dis-de-dimineata, a scos o galeata de apa rece din fantana de la Neagu, s-a spalat pe ochi, a luat un cosor pe care l-a pus la spate si a plecat sa vada niste fanete la padure. Satul inca dormea cand a plecat si doar pe ici pe colo se auzea un glas de barbat sau femeie, sau se vedea iesind fum dintr-o bucatarie. Era un aer racoros afara, care te inviora cand il inspirai.

Cand sa iasa din sat, lui Ion Negoita i-a atras atentia un scancet slab care venea din niste tufari de la marginea drumului. Mai mult de curiozitate, dadu buruienile la o parte si vazu doi catei mici, din care unul nu mai misca, iar celalalt scancea incet parca cerand disperat ajutor. Isi zise atunci:

• Ce suflet de om a putut sa arunce la gunoi doi catei asa frumosi?

Se apleca, lua catelul care abia mai scancea si respira si il privi atent. Observa ca acesta avea gura plina de muste (viermi de musca). Se abatu pe marginea paraului, lua un pumn de apa rece, spala gura cainelui si il baga in sanul camasii cu care era imbracat, plecand mai departe grabit spre padure si treburile sale. Dupa o noapte de stat afara si planset dupa mama sa, catelul la caldura sanului lui Negoita, adormi.

Ion Negoita ajunse la fanete, le vazu, isi facu planurile de cosire si se retrase la umbra unui copac sa se odihneasca. Catelul, dupa un somn bun, incepu sa scanceasca de foame, cu un glas din ce in ce mai ascutit si tare.

• Ce, mai Buzdurug, ti-e foame? Asa te voi boteza, dupa numele unui caine bun pe care l-a avut bunicul.

Se uita in jur si in zare vazu cateva mioare pazite de un baietan din Verdea. Se duse la acesta si ii spuse ca a gasit pe drum un catel si sa ii dea nitel lapte de la oi.

• Nea Ioane, ti-as da, dar nu am in ce sa mulg.

Ion Negoita gasi solutia: se descalta de un gumar, prinse o oaie fatata, o mulse in acesta, lua catelul si ii inmuie de mai multe ori botul in laptele din incaltare. Mai mult din instinct, catelul incepu sa se linga pe bot si pe mustati si incet-incet inghiti cateva picaturi de lapte, apoi adormi iar in sanul lui Negoita.

Ajuns acasa pe la amiaza, il hrani din nou cu lapte de la vaca pe care o avea in curte si ii facu un culcus intr-o lada din bucataria de vara, aproape de dormitorul sau. S-a trudit mult sa il creasca, se scula de doua-trei ori pe noapte sa il hraneasca si sa il mangaie in singuratatea din bucatarie. Cainele, ingrijit bine, se facu voinic cat o oaie, de o culoare gri-inchis, mustacios, cu labe mari si puternice, cu ochii vii si patrunzatori, cu glas gros de care iti era teama daca il auzeai.Buzdurug il considera pe Ion Negoita si tata si mama. Se tinea de el oriunde se ducea si nu de putine ori il puse in incurcatura pe acesta.

Intr-o zi, trebui sa se duca Negoita la Panciu, sa isi rezolve niste treburi la Ocolul Silvic. Il lega pe Buzdurug cu un lant gros si pleca cale de doi kilometric la Gura Verzii, sa ia autobuzul de ora 7 spre Panciu. Nu merse un kilometru, ca din urma il ajunse cainele, care a inceput sa se gudure bucuros pe langa stapan. Ce facuse dupa ce plecase Negoita: incepu sa urle dupa acesta, se zbatu in lant si dupa mai multe incercari rupse lantul, sari dintr-un salt poarta casei si dupa miros porni vijelios dupa acesta. Nu il batu si nu il certa, ii intelegea marea dragoste ce i-o purta. Se intoarse acasa cu cainele, ii mangaie si ii explica cu glas suparat ca trebuie sa stea acasa. Cainele lasa capul in pamant si parca intelegea supararea stapanului. Nu mai pleca dupa acesta, in schimb cand pleca la Panciu si se intorcea acasa cu autobuzul de 2, cainele parca ii invatase ora si il astepta tare bucuros la marginea satului. Cand se intorcea, Ion Negoita ii dadea o bucata buna de paine si o bucatica de salam cumparat pentru nevoile gospodaresti. Cainele era pe paraul Verzii un fel de sef, nici un alt caine nu indraznea sa se dea la el, nu de putine ori cei care au indraznit au facut cunostinta cu pamantul. Il iubea mult Ion Negoita pe caine si erau nedespartiti. Trebuia sa aiba grija cand se intalnea cu cineva, prieten sau vecin, si dadea mana cu acesta. Cainele in acele momente se incorda, incepea sa maraie amenintator catre cel de langa Ion Negoita, gata sa sara asupra lui: credea ca acesta vrea sa ii faca rau stapanului si numai glasul acestuia il linistea. Cand plecau la padure, om si caine, erau fericiti. Cel mai mult le placea intr-o poiana la Buduiul Hanului, langa un stejar secular, unde mancau si se odihneau impreuna.

Cand avea Buzdurug vreo 5 ani, pleca Ion Negoita la un inceput de septembrie, sa intoarca niste fan pe care il cosise de cateva zile. Lua cu el cutitul de care era nedespartit si o furca in spate si plecara grabiti de dimineata. Ajunse la o padure mare de fagi si ca sa ajunga mai repede, o lua pe o carare neumblata. De o parte si de alta a cararii, crengi doldora de mure isi etalau incarcatura cu fructe mari si negre. Omul mergea singur, incatusat de gandurile lui, Buzdurug ramase inapoi, urmarind un miros de caprioara care plutea in aer. Deodata, dupa un cot al padurii, Ion Negoita se intalni brusc cu o namila de urs care manca linistit mure. Surprinsi, si om si urs, se speriara. Ursul, aflat la cativa metri de Ion, se ridica pe picioarele din spate, aratandu-si marimea de doi metri. Deschise o gura mare emanand o duhoare grea, din care se vedea interiorul rosu cu dinti lungi si galbeni. Ochii mici si salbatici aratau furia ursului, deranjat in salbaticia sa. Ataca fulgerator pe Ion Negoita, lovindu-l cu ghearele si ranindu-l la umar, iar sangele cald si rosu inunda locul. Cel atacat cazu jos, ursul se repezi cu si mai multa furie, deschise gura si se pregati sa-l muste de gat si sa-i dea lovitura fatala. In acel moment, de nicaieri, o fiinta gri pluti in aer, lovi dintr-o parte ursul si-l musca fulgerator de gat. Surprins, ursul lasa omul o clipa si cu ghearele ataca cainele, sfasiindu-i burta. Turbat de furie ca stapanul sau era la pamant, cainele netinand cont de rana ataca cu si mai mare intaratare ursul, muscandu-l de piciorul din spate. In clipa in care ursul era concentrate la caine, Ion Negoita se rasuci pe o parte, scoase cutitul de la brau si lovi de doua ori ursul in burta. De durere, dar si de atacul cainelui, ursul se ridica de pe om si se abatu in tufisuri pierzandu-se in salbaticia padurii. Ion Negoita se ridica greu de jos, sangerand din rana de la umar si atunci observa ca Buzdurug era pravalit alaturi, cu burta sfasiata, din care se vedeau intestinele. Cainele rasufla din greu, dar avea ochii luminosi care exprimau multa bucurie ca si-a salvat stapanul.

• Mai Buzdurug, mi-ai salvat viata! Ce-ai patit, ce ti-a facut bala de urs?

 

Dezorientat de situatie si de starea cainelui, se apleca, lua cainele in brate si se grabi sa ajunga la un drum care ducea la Racoasa, unde era un medic veterinar. Iesi la drumul mare, unde din departare se auzea o caruta care opri in dreptul lui. Era Ion Cosor, care cu cei doi cai ai sai se intorcea in sat.

• Ioane, m-a atacat un urs, cainele mi-a salvat viata si este pe moarte. Du-ma urgent la Racoasa si iti dau cat vrei, numai sa ii salvam viata.

Se sui in caruta cu cainele si pornira grabiti spre Racoasa. Cainele scancea incet de durere, Ion Negoita ceru apa si ii umezi gura cainelui. Ii lua capul, il mangaie si il puse pe piciorul sau. Observand lacrimi in ochii cainelui, atunci omul incepu sa planga si el. Ion Cosor vazu situatia si impresionat fiind, lovi cu biciul caii care o luara la galop, iar intr-o jumatate de ora erau in fata cabinetului veterinar din Racoasa. Avura noroc, mediul era la serviciu, opera cainele rapid, il cusu, iar cainele extenuat adormi.

• Daca nu veneai repede, cainele murea. Ai ajuns la timp, ii spuse veterinarul, care apoi se ocupa de rana omului care nu era grava.

Cateva luni, Ion Negoita ingriji cu devotament cainele. Intamplarea facu ocolul satului, multi veneau sa vada cainele, care era ca si copilul sau. Rezistent, cainele se facu bine, iar intr-o zi se scula dand din coada bucuros si incepu sa latre la Ion Negoita, parca multumindu-i. Omul il mangaie usor si ii dadura lacrimile a doua oara.

Timpul trecu peste sat, peste om si caine, Buzdurug imbatrani si intr-o primavara Ion Negoita il gasi mort in fata usii camerei unde dormea. Poate a vrut sa fie aproape de stapan, zeul sau. A fost o durere cumplita pentru Ion Negoita, l-a luat in brate, l-a pus in caruta in niste carpe si l-a dus in padure unde l-a ingropat in poiana de la Buduiul Hanului, la un stejar batran aproape de izvor, unde obisnuiau sa se odihneasca stapan si caine si stateau de vorba.

Din acea zi, parca din Ion Negoita se rupse ceva. Deveni mai tacut si ganditor. Evenimentele bune sau rele trecura peste sat, Ion Negoita imbatrani, iar pe la 70 de ani se imbolnavi si statea mai mult in pat. Intr-o dimineata, chema pe un nepot al sau si ii zise:

• Gheorghita, pune caii la caruta. Vreau sa ma duci undeva, dar sa nu spui la nimeni.

Baiatul, care era preferatul bunicului, la care tinea mult, facu intocmai. Isi ajuta bunicul sa se urce in caruta, iar acesta ii spuse sa-l duca pana la Buduiul Hanului la izvor. Copilul facu intocmai, ajunse, bunicul se dadu jos si se indrepta spre locul unde il ingropase pe Budurug si se puse jos langa mormantul cainelui. Ochii uscati ai batranului ar fi vrut sa planga, dar nu mai puteau. Inchise ochii si retrai clipele frumoase alaturi de Budurug, care ii luminase si salvase viata. Il trezi glasul nepotului:

• Bunicule, hai sa mergem acasa, o sa ne vada lipsa si or sa se ingrijoreze.

Plecara acasa. Seara, Ion Negoita chema familia si le spuse:

• Eu nu mai am mult de trait, in noaptea asta voi trece in lumea cealalta. Sa aveti grija de voi si de familiile voastre si sa nu ma faceti de rusine niciodata! Dupa ce mor, sa faceti cele de trebuinta si sa ma ingropati alaturi de sotie, care a fost o femeie tare buna si de treaba.

Pe la miezul noptii, Ion Negoita incepu sa rasufle greu, ceru de la nora sa care il priveghea o lumanare. Aceasta o aprinse si o puse in mana omului, care muri impacat, cu gandul la Dumnezeu. Avu o inmormantare frumoasa Ion Negoita, iar cand se scotea sicriul din curte, la a treia casa din vecini, din poarta casei care era deschisa aparu un caine aproape leit ca Buzdurug. Nu latra, privea cu curiozitate multimea de lume adunata si bocetele care razbateau de la sicriul lui Ion Negoita. Se pare ca Buzdurug a fost nu numai sef peste cainii din vecini, dar si peste inimia catelelor din vecini, iar acest lucru a ramas cu urmasi.