Prizonier in Siberia

c1

Al doilea razboi mondial pustia Europa, Romania era si ea atinsa de acest flagel. Satul Verdea din tinutul Putnei isi dadu partea sa la numarul de soldati participanti si morti in acest conflict mondial.

Ion Tercioiu, un satean din Verdea, pleca si el la ordin pe front, pe la douazeci si ceva de ani. Pleca cu gandul ca va elibera Bucovina si a ajuns cu regimentul tocmai la Stalingrad. Razboiul isi urma cursul, armatele romane si nemtesti incepura sa se retraga dupa infrangerile militare. Ion se retragea cu compania lui, atunci cand rusii au atacat fulgerator trupele romanesti, le-au inconjurat si toata trupa a fost luata prizoniera. Ca toti soldatii, zise cu frica:

• Camarazi, cred ca asta este sfarsitul nostru… Nu stiu daca vom mai vedea tara. Dumnezeu sa ne ajute!

Au fost dusi intr-un lagar improvizat si au fost luati in evidentele rusesti. In douazeci de zile au fost inventariati si apoi urcati in vagoane de vite si trimisi in Siberia la munca. A inceput calvarul, a inceput sa coboare treptele spre iad… Era vara, caldura era ucigatoare in vagoane, apa li se dadea foarte putina. Ca sa isi bata joc de ei le-au dat peste sarat, iar apa aproape deloc. Setea ii innebunea, unii s-au imbolnavit si au murit in tren. Din cauza necurateniei, zeci de mii de paduchi au tabarat asupra lor, sugandu-le sangele care le mai ramasese. Dupa trei saptamani, au ajuns in Siberia la locul de munca, la taiat copaci din padurile nesfarsite. Au fost cazati intr-un lagar de munca. Fiind vara, era o caldura de te innabuseai, nu mai aveai aer, colac peste pupaza, tantarii si musculitele te mancau de viu. Din cauza paduchilor, multi s-au imbolnavit de febra tifoida si au murit, au murit fara sa fie ingrijiti, au murit departe de tara si de cei dragi. Multi nu au rezistat psihic, s-au sinucis de foame, de dor de tara, de dor de ai lor. Norma de munca in lagar era mare, se muncea pana la epuizare. Cel mai temut dusman al lor era foamea, foamea care te facea neom, foamea care te chinuia zilnic. Desi munceau pana la epuizare, intr-o zi de lucru li se dadea o paine mica de faina de orz, ciorba de varza acra foarte sarata, cate o bucatica de peste sarat, cateva linguri de arpacas, terci sau cartofi inghetati sau stricati. Prizonierii erau priviti de rusi ca niste invadatori care au atentat la tara lor, care le-au omorat copii, parintii, care le-au daramat casele. Portia de mancare pe care o primeau era insuficienta pentru un om care lucra in padure. Foamea, era pentru ei cea mai cumplita traire, cel mai mare chin.

Iarna era si mai cumplit in Siberia, gerul ajungea si la minus 50 de grade, copacii trosneau si crapau singuri in padure. Erau imbracati prost, pe langa foamea cumplita, acum mai aveau un dusman: frigul Siberiei, care facea foamea si mai mare. Rusii facusera langa veceuri o groapa mare, in care aruncau resturile de la cartofi si ceapa. Din disperare, unii prizonieri coborau noaptea pe franghii improvizate, luau aceste resturi si le mancau. Rusii au astupat gropile si aruncau resturile direct in veceu. Foamea crunta te facea sa nu mai gandesti, sa faci totul sa supravietuiesti. Se cobora chiar si in veceuri si se luau resturile alimentare pentru a fi mancate. Foamea te facea neom, in lagar erau si alte nationalitati. Iarna, de frig, de boli, de foame, mureau multiu prizonieri ale caror cadavre erau scoase afara si inghetau instantaneu.

Ion Tercioiu a ramas socat cand fiind scos la carat de prizonieri morti, a observat ca la unii dintre ei li se sparsesera burtile si le lipseau maruntaiele. Ion Tercioiu a inceput sa planga degradarea umana in care ii adusese foamea, foamea cea mare. Vara era frumos in padurile Siberiei, se mai alina. Parca vedea padurile frumoase de la Verdea. Doamne, ce dor ii era de ele. In unele nopti visa pe ai lui si parca simtea mangaierea blanda a palmelor mamei lui, mamei lui de care ii era un dor cumplit. Visul cuprindea si horele din sat, petrecerile cu flacaii. Era fericit in aceste momente Ion Tercioiu, dar era o fericire iluzorie. Se destepta, realitatea era crunta, ar fi vrut sa moara in aceste momente. Unii camarazi ai sai s-au sinucis, le murise orice speranta. Ceea ce l-a tinut in viata pe Ion Tercioiu era credinta mare in Dumnezeu, in fiecare zi se ruga la cel de sus.

Cel mai greu imprizonierat, lui si celorlalti prizonieri, era de sarbatorile de Craciun si de Paste. De Craciun, cu ochii in lacrimi, punea patura in cap si repeta cu ochii in lacrimi colindele si plugusorul. Imaginar, se ducea la vecini, la fetele din sat, apoi inchidea ochii si il vedea pe tatal sau, care cu el si cu alt vecin taiau porcul si ce mancaruri bune facea mama la pomana porcului… Doamne, ce dor ii era de sarbatorile din sat, de consateni… De Paste, simtea in nari mirosul imbietor de cozonac cald, care acoperea satul in zilele de joi si vineri inaintea Pastelui. Credinta in Dumnezeu il ajuta, sef de lagar din partea prizonierilor era unul Petrea Bunaparte, din Pralea, o localitate la 10 kilometri de Verdea. Cand a auzit ca Ion Tercioiu era din Verdea, l-a luat langa el si din acel moment a dus-o putin mai bine, Petrea i-a salvat viata.

Sapte ani au trecut greu in Siberia, in prizonierat. Rusia si Romania au ajuns la o intelegere de repatriere a prizonierilor de razboi. Cand au auzit, bucuria a fost mare si se canta, se plangea, se faceau planuri. Au plecat, au ajuns in tara si de aici la Focsani si apoi la Verdea. La Gura Verzii, lui Ion Tercioiu a inceput sa i se inmoaie picioarele, iar la vederea in departare a satului i-au dat lacrimile. Parca nu mergea, parca plutea. A ajuns la marginea satului, a cazut in genunchi si a sarutat tarana: trecusera zece ani de cand plecase.

Bucuria a fost mare in familia lui, a inceput sa se reobisnuiasca cu viata satului. S-a intalnit in mai multe ocazii cu Ileana lui Vasile Spataru, mort pe front. La indemnul parintilor lui s-a casatorit cu aceasta, care avea un baiat din prima casatorie, Costica Spataru, in varsta de zece ani. La inceput Costica s-a uitat urat la Ion Tercioiu, nu accepta nici in ruptul capului ca in locul lui Vasile Spataru, langa mama sa sta Ion Tercioiu. Chiar au avut loc unele contre verbale cu acesta, dar Ion Tercioiu, fiind un om bun, i-a explicat lui Costica situatia si i-a promis ca va face din familia lor o familie fericita. Costica cu timpul a inteles, l-a ascultat si a facut multe dupa spusele tatalui vitreg, ajungand un bun gospodar, bine vazut in sat.

In prezent, daca il intrebi pe Costica Spataru, care are 84 de ani, de Ion Tercioiu, are numai cuvinte de lauda pentru acesta, care i-a fost ca un tata adevarat.

Au trecut zece ani de la casatoria lui Ion Tercioiu cu Ileana, timp in care au intemeiat gospodarie frumoasa. Costica avea 20 de ani si se facuse un flacau zdravan si frumos, semana cu tatal sau, Vasile Spataru. Intr-o zi de duminica, Ion Tercioiu ii zise lui Costica:

• Costica, mi-e tare dor de Petrea Bunaparte, care mi-a salvat viata in Siberia. Inhama caii si hai pana la Pralea!

Costica, flacau dintr-o bucata, inhama caii, lua un bidon de vin bun, se imbracara si plecara la Pralea. Ajunse in Pralea, intrebara unde sta Petrea Bunaparte. Un satea ii indruma si ajunsera la poarta unde un baietandru ii privea curios, era copilul lui Petrea. Il intrebara de tatal sau si il trimisera sa il cheme la poarta. Curios, Petrea Bunaparte aparu la poarta, cand il vazu pe Ion Tercioiu nu ii venea sa creada. S-au luat in brate si timp de jumatate de ora au plans amandoi ca niste copii. La vederea lor, Costica si nevasta omului plangeau si ei, de fier sa fi fost si tot ti se inmuia inima. Petrea Bunaparte zise:

• Nevasta, pregateste masa, in noaptea asta Ion ramane la noi.

Au mancat, au baut, au stat treji toata noaptea si au povestit din lagar. Costica asculta si se infiora de ce chinuri avusese parte tatal sau vitreg. A doua zi s-au despartit plangand. La intoarcere, Ion Tercioiu nu a scos un cuvant pana acasa, privea in gol, iar in coltul ochilor i se vedea o lacrima fugara. Costica Spataru nu indraznea sa il scoata din gandurile lui. Aproape de casa, l-a mangaiat pe Costica si i-a zis:

• Sa nu uiti niciodata Costica ce ai auzit si vazut. Sa povestesti copiilor si nepotilor, sa stie si ce inseamna razboiul, ce inseamna sa fii prizonier.

Timpul si-a urmat cursul, Costica Spataru s-a insurat, Ion Tercioiu i-a facut nunta frumoasa. La 74 de ani Ion Tercioiu a murit, iar pe patul de moarte i-a zis Ilenei:

• Eu ma duc, Ileana, ma duc la bunul Dumnezeu. Sapte ani am trait in iadul din Siberia, poate Dumnezeul in care mi-am pus nadejdea va tine cont de asta.

Daca cititorule, iti amintesti de acest consatean, nu uitati sa ii ziceti pentru ceea ce a suferit, “Dumnezeu sa il ierte!”

 

P.S.: Costica Spataru nu a uitat. Plangand, mi-a povestit cele de mai sus, chiar mai multe. Si acum cand povesteste degaja un respect deosebit fata de Ion Tercioiu, tatal sau adoptiv, care i-a fost mai mult decat un tata, i-a fost un prieten. Pe Costica Spataru l-am gasit la Florentina si Nicu Giaboc, fiica si ginerele sau, iar dupa povestire mi-a spus ca le multumeste pentru grija ce i-o poarta la batranete, dupa moartea sotiei sale si asteapta sa ii vada in ceruri pe cei dragi.