Rasaritul si apusul unui geniu

Oamenii geniali pot fi oriunde: poti fi tu, pot fi fratii si surorile tale, pot fi copiii nostri, vecinii si prietenii. Dar sunt persoane foarte rare, inzestrate cu ceva extraordinar, cu o inteligenta iesita din comun. Geniile ies in evidenta prin desteptaciunea lor. Un om genial este un om ales de Dumnezeu, un om pe care creatorul l-a inzestrat cu altceva decat pe oamenii obisnuiti, un om care vede ce tu nu poti vedea, care intelege ce tu nu poti intelege. Poate daca Romania ar fi respectat geniile sale din toate domeniile, acum am fi fost o tara mult mai dezvoltata, mult mai civilizata, mult mai respectata in lume. Geniile apar de nicaieri si dispar in neant, uneori lumea se bucura de ceea ce i-a inzestrat natura, alteori nu. 

Gheorghe Dabija, flacau mandru din Ghimicesti, brunet, bine facut, cu o stare materiala medie, dar inteligent, cu 5 clase primare (ceea ce era mult pe atunci), la un bal din Sperieti o cunoaste pe Zamfira lu’ Bahu, una din cele mai frumoase fete din sat. Zamfira, fiica lui Gheorghe Bahu din Sperieti, avea trei surori: Ioana, Lucia si Floarea, toate la fel de frumoase.  

Gheorghe Dabija, nascut in 1905, nu s-a lasat pana nu s-a casatorit cu dragostea sa Zamfira, in 1929. Nunta a fost una dintre cele mai frumoase din sat, nun mare a fost Grigore Balanca din Manastioara, cel mai bogat din zona, om mandru si mare iubitor de petrecere. La nunta care a tinut trei zile a cantat vestitul taraf al lui Gherghiceanu. Pe ulita, langa Tureatca si Diaconu, Gheorghe isi ridica casa frumoasa si cu ocol pentru vite. Tare draga ii era Zamfira, care de cand se maritase, parca era mai frumoasa. Viata era fericita pentru amandoi. A aparut din iubirea lor primul copil, Costica. Mare bucurie a fost pe Gheorghe si Zamfira, tatal a chefuit o saptamana cu prietenii, iar cumetria a fost cat o nunta. Apoi au inceput sa apara alti copii: Alexandru, Grigore care a fost botezat de Grigore Balanca dupa numele sau, o fata Sanica si apoi ultimul copil Ionel.  

Gheorghe Dabija avea ceva scoala, iar cand Grigore Balanca a ajuns primar in Manastioara, a fost facut secretar al primariei. Tare bine se mai impaca nasul cu finul, atat la munca la primarie, dar si la petrecerile pe care le incingeau. Petrecerile tineau cate o zi si o noapte si cand erau cu chef mare, aduceau taraful lui Gherghiceanu, ii suiau in podul grajdului lui Balanca si de acolo tiganii cantau de mama focului, pentru cei doi si prietenii lor, care incingeau sarbe si hore cu galeata de vin in fata. Chefurile lui Gheorghe nu conveneau Zamfirei, care era femeie apriga si tare il mai certa pe sot, astfel ca erau in toi conflictele verbale.  

Intrucat Gheorghe nu era privit cu ochi buni de clanul lui Grigore Balanca, clan care urmarea punerea ca secretar a unuia Nedea din Manastioara, acestia au facut totul pentru ca Gheorghe sa fie dat afara din primarie. Povestea spune ca i-ar fi pus chiar niste buruieni de matraguna in bautura. Fapt este ca Gheorghe Dabija se imbolnaveste grav si in anul 1946 moare. Moartea tatalui produce mare cutremur in familie. Zamfira ramane cu patru baieti si o fata, cel mai mare avea 16 ani, iar Ionel cel mai mic doar 4 ani.  

Cel mai afectat de eveniment era Ionel, copilul care semana cel mai mult cu Gheorghe si care fusese cel mai iubit de tata. Ionel vazuse lumina zilei in 1942, dupa o nastere foarte grea. Zamfira nascu un baiat cu o greutate de peste 4 kilograme, iar nasterea naturala aproape ii fusese fatala mamei, care zacu o luna in pat. Intrucat copilul se nascu in jur de 6 ianuarie, parintii i-au pus numele de Ionel. De mic, baiatul avea un cap marisor, o frunte inalta, iar la botez nasa ii ura sa fie cel mai destept copil si sa ajunga un mare om. La un an, cand nasa i-a pus pe o tava mare mai multe obiecte, el fara ezitare a ales o carte si nimic altceva. Destinul hotarase sa fie un om destept, chiar FOARTE destept. 

La un an si jumatate, chiar inainte de a putea merge bine, incepu sa arate inteligenta sa sclipitoare. Vorbea cursiv, cu inteles, deja retinerea numele unor localitati. Cu cat crestea in varsta, crestea si uimirea celor din jur fata de cunostintele pe care le acumula Ionel. Fratele sau, Costica Dabija, mai mare cu 12 ani, copil destept, terminase 7 clase si incepu sa se ocupe de fratele sau Ionel. La varsta de 5 ani, Costica nu mai avea ce sa il invete pe Ionel: stia sa scrie, stia sa citeasca, stia matematica si istorie cat fratele sau. Acumulase tot ce il invatase fratele, cu o usurinta uimitoare. La 7 ani, cand s-a dus la scoala, invatatoarea, dupa o discutie cu fiecare elev, a ramas uimita cand a ajuns la Ionel, era la nivelul unui elev din cursul superior. A si afirmat: 

  • Eu ce sa il invat?… Ar trebui sa fie in clasa a 6-a, a 7-a. 

La ore, Ionel se plictisea, lectiile predate celor din clasa le stia foarte bine, iar pentru a-l linisti invatatoarea Taban il punea sa supravegheze pe ceilalti elevi sau sa le predea el lectiile. Altadata ii dadea sa citeasca din cartile bibliotecii, astfel ca pana in clasa a 2-a Ionel citise toata biblioteca scolii. 

In clasa a 2-a, Ionel era un baiat cu frunte inalta, ochii patrunzatori, care exprimau dorinta de cunoastere. Deja il interesau carti despre stiinta sau romane stiintifico-fantastice, pentru care avea o aplecare aparte. Daca deschideai o carte oarecare, il chemai pe Ionel si ii spuneai sa fie atent, ii citeai poezia sau fragmentul, dupa cateva clipe se uita cu ochii lui caprui patrunzatori la tine si ti-o repeta cuvant cu cuvant. La matematica facea exercitiile din minte, cu o precizie uimitoare, si pe loc. Tinea minte toate datele personale ale membrilor familiei. Daca ii spuneai 15 numere oarecare ti le repeta intocmai si ii placea mult o carte cu Galileo Galilei. Doamna Taban incerca sa il invete limba franceza: era destul sa ii spuna o data cuvintele in romana si in franceza si el le tinea minte pe toate. Copilul punea intrebari invatatoarei si celor din jur, intrebari la care deseori nimeni nu putea sa raspunda. Nu era un copil sa-i placa joaca, cand avea timp liber il vedeai citind o carte noua. Tare ii mai straluceau ochii cand citea, parca se lumina si se vedea o satisfactie enorma pe fata. 

Lumea din jur, barfitoare sau neintelegand capacitatea copilului, spunea ca nu este sanatos, ca este stapanit de puteri neceresti, ca este venit din alta lume. Mama Zamfira nu realiza ce copil genial avea, ei ii murise sotul si muncea ca femeie singura sa isi intretina cei cinci copii. Nu-i putea satisface cererea de carti a baiatului, aproape nici cele de trebuinta la scoala.  

Doamna Taban, uimita de mintea extraordinara a lui Ionel, chema inspectorul din regiunea Putna si pe primarul din sat. Amandoi erau uimiti de desteptaciunea baiatului, discutand cu el teme de oameni maturi. Inspectorul ii propuse primarului sa il sprijine pe Ionel si din clasa a 4-a sa suporte cheltuielile si sa il ia pe baiat la un internat la Galati, unde sa fie dat pe mana unor profesori care sa ii exploateze inteligenta, pentru a forma un om util societatii. Ionel nu avea o atractie deosebita catre religie, intr-o discutie cu preotul satului acesta se arata suparat cand baiatul ii puse intrebari la care nu putea raspunde. 

In anul 1951, la 9 ani, Ionel era un geniu, dar el nu stia acest lucru. Se mai juca cu fratii lui sau cu ceilalti copii, dar in general era un baiat retras, mereu cu gandul la urmatoarea carte pe care o va citi. In luna iunie a acelui an, scoala la care invata Ionel intra in reparatie. Au fost date jos sindrilele de pe scoala, acestea cu cuiele ruginite de ani de zile erau imprastiate peste tot in curte. Luni de dimineata, Ionel se pregatea sa plece la scoala, de abia astepta sa se intalneasca cu invatatoarea, sa ceara o alta carte, cea pe care i-o daduse o citise in doua zile. Cand sa plece, nu gasea opinicile sa se incalte, necajit le cauta dar nu stia ca le luase un frate al sau. Mama Zamfira era plecata la prasit, asa ca Ionel nerabdator sa mearga la scoala, a hotarat sa plece cu picioarele goale. Nu era ceva neobisnuit pe atunci sa vii cu picioarele goale la scoala. In pauza mare a iesit sa se joace in curtea scolii. Fiind in picioarele goale si in febra alergatului, a calcat pe un cui ruginit, acesta intrand prin mijlocul talpii direct intr-o vena. Schiopatand si plangand de durere, s-a dus la invatatoare, iar aceasta l-a trimis acasa. Nu voia sa plece, dar invatatoarea a trimis un copil cu el. Acasa nu era nimeni. Seara, cand a venit mama Zamfira de la munca si s-au adunat cu toti fratii, s-au uitat la intepatura, l-au dat cu niste gaz, iar mama Zamfira i-a zis: 

  • Nu ai nimic, iti trece. Maine te duci la scoala. 

Copilul nu a prea mancat, s-a culcat pe prispa casei langa ceilalti frati. Fiind vara, asternusera o saltea pe prispa si baietii dormeau afara. Noaptea Ionel nu dormi, il durea piciorul, plangea incetisor, sa nu ii trezeasca din somn pe ceilalti frati. Privea cerul plin de stele stralucitoare si parca se mai linistea, adormea de oboseala cate o ora, apoi durerile il trezeau.  

A doua zi, ii mai dadu cu gaz inca o data, iar fratii si mama lui plecara la prasit. Ionel, schiopatand, se duse la scoala, doamna vazandu-l obosit il trimise inapoi acasa. Acasa, singur, pe Ionel parca il durea si mai tare, plangea, nimeni nu il mangaia. Incerca sa citeasca o carte care ii placea tare mult, dar durerile nu-l lasara. Piciorul incepu sa se invineteasca, durerile erau si mai mari. Cand veni mama de la munca, plangand ii spuse ca il doare tare piciorul. Noaptea nu dormi deloc, plangea incontinuu, dar tot inabusit. Mama Zamfira l-a luat cu ea in camera si incerca sa il linisteasca. Adormi greu spre ziua, a doua zi infectia ajunsese la genunchi si creea frisoane si temperatura mare. Mama se hotari sa il duca la un felcer din sat. Il lua mai mult in brate si il duse la Holbanesti la acesta. Dupa ce il examina, ii spuse brutal: 

  • Zamfira, l-ai adus prea tarziu. Pana diseara, baiatul se duce… 

Mamei nu ii venea sa creada, o podidi plansul, dar nu voia sa ii arate baiatului pricina. L-a dus in brate acasa, Ionel lua mana Zamifei, i-o saruta si ii spuse: 

  • Mama, sunt mic dar inteleg multe. Eu o sa mor, nu mai am mult de trait, l-am auzit pe felcer. Tare as fi vrut sa ajung om mare, sa va scot din saracie, stiu cat de greu ai dus-o dupa moartea tatei, stiu cat m-a iubit saracul tata. 

Mama Zamfira il lua in brate, simti ca lui Ionel ii era frica de moarte. 

  • Mama, da-mi cartea de sub saltea, nu am terminat-o, mai zise Ionel. 

Mama plangand i-o dadu, Ionel o deschise spre sfarsit si incerca sa mai citeasca cateva randuri, dar nu mai apuca, scapa cartea din maini si cu ochii dupa cartea lui draga muri, iar ochii sai deschisi erau indreptati spre cartea de jos. Muri Ionel, muri un copil genial, un copil care putea ajunge un om invatat, un savant, un om cu care sa se mandreasca satul, chiar intreaga Romanie. Dar destinul lui a fost altul… 

 

P.S.: Tare mult mi-as fi dorit sa fi devenit un geniu si un om deosebit unchiul meu Ionel. Dumnezeu te-a luat prea devreme. Poate intr-o lume din ceruri, sa te cunosc si sa iti spun ca o parte din inteligenta ta au mostenit-o si stranepotii tai. 

One Reply to “Rasaritul si apusul unui geniu”

  1. Da, acest geniu ar fi putut schimba mult in aceasta țara ,sunt convinsă ,dar destinul lui a fost prea scurt!
    Moartea tatălui lui ,munca in văduvie a mamei și greutățile vieții nu au lăsat timpul necesar pentru a da importantă suficientă acelui blestemat cui care a semnat sfirsitul !
    Și cite genii au fost răpite de moarte ,uneori cu intenția oamenilor interesați de cistig ,alteori pentru a elimina concurenta iar deseori pentru ca nu împărtășeau aceiasi politica!
    Dumnezeu sa il odihneasca in cer și geniul lui sa învie din nou pe pămînt !
    Dureros și nedrept destin !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.