Prin sita timpului in satul Verdea au trecut mulți oameni de care ne aducem aminte sau au fost dați uitării în negura timpului. Prin anii 70 am cunoscut pe meleagurile satului un om a cărei imagine îmi dăinuie si acum mintea. Prin felul lui era un om deosebit. Într-o zi tata Costică Dabija, pădurar in sat îmi spuse:
– Hai să mergem la un prieten al meu.
Am luat-o pe Dealul Secarii spre pârâul Repezii si la Buciumeni am ajuns la Iordache Filimon, mai bine zis am ajuns la bordeiul acestuia care se înalța ca o ciuperca uriașă in frumusețea poienii si pădurii din jur. Om puțin ciudat, Iordache Filimon isi mutase familia la bordei, avea 5 copii, doi băieți, Ion, Gheorghe si trei fete. Tare de treaba era, cu vorba linistită si o gospodărie bine întocmită din care se vedeau șase porci frumoși, vreo patru capete de vită, oi si multe păsări. M-a impresionat si familia sa mare si harnică mai ales Ion si Gheorghe. Am stat cu tata pana seara, nenea Iordache scoase o sticlă de țuică cinstinduse cu tata. Am luat niste brânză de la el si am plecat acasă. Avea Iordache două scroafe mari si frumoase, spre toamnă una din ele i se abatu de vier si într-o seară fugi in pădure. Trei zile nu se stiu nimic de ea, apoi într-o dimineață se trezi cu ea in ogradă. Peste câteva luni fata 6 purcelusi ca niste ghemotoace, trei erau albi si trei maro cu dungi negre, purcelusi sălbatici ca tatăl lor. Vestea se duse in sat, lumea trecea pe la bordei sa vada minunea. Tata se duse la el si vorbi să-i dea si lui un purcel sălbatic.
– Îți dau Costică peste 8 saptamani, unul tie si unul lui Vasile Caragata, iar unul il păstrez eu.
Într-o zi ne aduse tata un ghemotoc de purcel, maro cu dungi negre cu spirit sălbatic. Il puse într-un coteț in spatele casei înconjurat de un gard puternic de leturi. La început nu a vrut să mănânce dar încet, încet a început să mănânce, îi plăcea stiuletii de papusoi si taratea cu lapte de vacă. Avea apucături de sălbăticie. Seara isi desfacea coama mare si alerga în jurul tarcului. De mai multe ori sarise gardul tarcului si cu greu l-am prin in grădina lui Țapu, cu cât crestea tata mai punea un let la gard dar degeaba. Mulți sateni, pădurari din zonă si cei de la Ocolul silvic Panciu veneau sa vadă mistrețul. Porcul il accepta doar pe tata, când vedea lume străină se repezea să-i sfâșie. Eu, Neculai Cosor, Gheorghe Caragata ne duceam la el si cu un băț il intepam si îl enervam. El cu ochii scaparand de mânie, cu coama ridicată se repezea la noi si nu știu ce s-ar fi intamplat daca scăpa. Tare ne era drag si tare eram mândri de mistreț. Porcul crescu, se facu un vier masiv, cu o săptămână înainte de Crăciun tata chemă pe Ion Cosor, Hozoi, Neculai Tantiuta l-au prins cu o sârmă si l-au taiat. Guita așa de tare ca se auzea jumătate de sat, tare mila ne era de mistrețul nostru nu ne-am dus sa vedem, mama si sora Nina plângeau in casă. Parca pierdeam pe cineva drag. S-a facut pomana porcului dar nimeni nu avea chef de mancare sau băutură, mai ale tata care se vedea ca este afectat. Carnea avea un gust de pământ iar in iarna aceia am mâncat puțin din ea.
Tare frumoase erau acele timpuri.
Vasile Caragata luase și el un purcel sălbatic de la Iordache, lucra la Vinalcol Focșani si îi dădu niste vin bun. Se nimerise a fi purcea, a adus-o acasă, copii lui, Neculai, Gheorghe tare s-au bucurat, nu stiau ce să-i mai dea de mâncare. Nu crestea de loc, după câteva luni avea vreo 20 de Kg, ascuțită cu ptrivirea sălbatica te facea sa te uiți cu milă la ea. Într-o zi veni Vasile Caragata acasă de la Focșani, trecuse pe la Re si era cu chef. Soția sa Maricica începu să se plângă.
– Nu mai stiu ce să fac Vasile cu haramul ista de porc, nu mănâncă si cum ne vede se repede la noi să ne muște, mi-a mâncat aproape toți puii din curte. Să o iei și sa faci ce știi cu așa boală de porc mistreț.
– Maricica, voi nu știți cum să-l luați, ia să vedeți.
Se puse Vasile Caragata inmuie tărâțe în lapte, puse si niște mamaliguta si se duse să-i dea. Purceaua dintr-un colț al cotețului cu coama zburlita privea dusmanos. Se repezi la Vasile si il mușcă de mâna întinsă cu mâncare. Furios Vasile puse mâna pe un topor de aproape și….seara mancara toți carne de mistreț. Mistrețul lui Iordache Filimon avu noroc crescu lângă scroafa cu ceilalți purcei, fratii lui. Hrănit cu multă ghinda, jir, boabe de porumb porcul crescu mare. Si el avea manifestări sălbatice, seara cu ratul său lung si puternic mirosea aerul codrului si se izbea de gardul cotețului . Era mai blând, copii lui Iordache nu intrau la el doar el era acceptat de mistreț, grohaia multumit la vederea lui când îi aducea boabe de porumb si il scarpina după ureche. Deși părea ursuz Iordache Filimon avea un suflet de aur, tare își mai iubea familia, animalele sale. Într-o seară se duse la cotețul lui Ghiță așa cum il alinta pe mistreț.
– Mai Ghiță tie îți este dor de tatăl tau, de padure, eu te tin la închisoare, tare îmi ești drag, ca un copil te-am crescut.
– Groh, groh ….facea mistrețul si parca intelegea.
– Uite dau poarta la o parte si dute in lumea ta.
Deschise ușa cotețului, mistrețul iesi mai întâi timid apoi își lua vânt si se pierdu in imensitatea pădurii. Il certara ai lui dar ei nu cunoșteau sufletul lui Iordache Filimon. Era multumit de ceia ce facuse, în multe nopți se trezea si se gândea la mistrețul său.
-Poate și-a găsit turma lui, poate l-au mâncat lupii, poate îi este foame.
După câteva luni într-o noapte lungă de iarnă când somnul nu te cuprinde iar umbrele focului din vatră jucau pe pereți ca niște demoni, Iordache se trezi in zori. Afară zăpada căzută peste zi acoperea ca o mantie totul în jur, zgomotele nedeslușite ale padurii si noptii te înfiorau, Iordache tot cu gândul la mistreț. Deodată câinii sai legati pe lângă ogradă dădură glas ca la animal sălbatic.
– O fi niscai lupi care dau ocol casei.
Câinii încetara brusc latratul, latrau ca pentru cineva cunoscut. Puse mâna pe o secure și ieși în fața bordeiului. In ogradă ce să vezi, mistrețul pe care il crescuse de mic ca pe un copil, plin de zăpadă înghețată grohaia la el. Ochii lui Iordache se umezira.
– Ai venit sa ma vezi Ghiță, ce mare te-ai făcut
– Groh, groh făcea porcul.
Iordache se duse in grajd luă un castron de grăunte si il duse mistrețului. Acesta se apucă de mâncat, omul il scarpina după ureche . Mistrețul se uita blând la Iordache Filimon, deodata zbarli coama uriașă, cu nasul in vânt puse coada pe spate si se avanta in pădure. Il vazu pentru ultima oară, dar era mulțumit, se închină mulțumind celui de sus ca a mai văzut odată mistrețul.
PS. Vremurile au trecut, bordeiul lui Iordache Filimon a lui Nistor nu mai este, nu mai este nici Iordache, Dumnezeu sa-l odihnească în pace. In locul bordeiului fiul sau Ion împreună cu ginerele său Marian au ridicat un saivan si o gospodărie tate frumoase, cinste lor, oameni harnici.
Povestea spune ca Iordache Filimon a trăit cea mai mare parte a vieții la bordei. Cand a venit în sat cu un copil al sau crescut de mic la pădure acesta la intrarea in sat ar fi spus:
– Uite tata ce de bordeie pe aici.
