Domnul Banita….

In anul 1986, luna ianuarie, ziua 26, satul Verdea era strabatut de un alai mortuar, condus de preotul satului. Alaiul era format din rude, consateni, foste cadre didactice. Procesiunea se desfasura decent, fara bocete, cu plansete in surdina, dar cu o lume suparata, suparata dupa un fiu al satului pretuit.

Daca erai curios si intrebai cine a murit, ti se raspundea:

• E Domnul Banita! Si in urma sicriului sau sunt fetele sale: Catrina, Maria, Viorica, Mariana.

Ion Banita murise la 81 de ani, dupa o lunga cariera de invatator, si o viata cu multe suisuri si coborasuri. S-a nascut in anul 1905 in satul Verdea, dintr-o familie de oameni gospodari, Radu si Dobra Banita, familia fiind completata de inca doua surori ale sale, Mariana si Ilinca.

Inca de mic copil, Ion se dovedi a fi iubitor de carte, inteligent si istet. Termina cursurile primare din sat, apoi urma Scoala Normala de Invatatori din Odobesti, pe care o absolvi cu rezultate foarte bune. Cariera de invatator o incepu la Scoala Generala din satul Verdea, iar datorita eforturilor depuse si a aprecierii muncii sale, ajunse director al Scolii cu Clasele I-IV din Verdea. O perioada fu detasat in satul Garnita. S-a casatorit cu Marina din neamul lui Saracutu, formand o familie frumoasa. Ion Banita se dedica gospodariei si familiei sale, imbinand munca de dascal cu cea din agricultura. Aparu primul copil, Maria, iar Ion se dedica cu si mai mult devotement meseriei de dascal.

In jurul anului 1943, vremurile erau tulburi. Razboiul era in toi si pustia lumea. Invatatorul Banita primi ordin de chemare pe front. Pleca la razboi si fu repartizat la intendenta, unde isi dadu toata silinta si fu foarte apreciat datorita spiritului sau harnic. In 1944 se intoarse de pe front, iar acasa sotia il astepta bucuroasa, cu inca o fata de un an si jumatate, cu numele Catrina. Ion Banita isi reincepu cu bucurie cariera didactica.

In luna februarie a anului 1953, familia lui Banita Ion era tare bucuroasa, asteptand nasterea celui de-al treilea copil, invatatorul sperand la un baiat care sa ii poarte numele. Marina, fiind pe punctul de a naste, chema moasa satului. Nasterea a avut loc cu complicatii destul de mari, moasa facand tot ce a stiut ea. Se nascu o fetita, care la scurt timp muri. Mamei ii era din ce in ce mai rau, fiind dusa la Racoasa, iar de acolo la Campuri, unde era un dispensar mai mare. In drum spre Campuri, Marina la 37 de ani moare, iar dintr-o bucurie pe care trebuia sa o traiasca, familia Banita traieste o mare tragedie. Sunt ingropate mama si fiica, iar pentru Ion a fost ca un baros cu care l-a lovit Dumnezeu.

Multe nopti, Ion nu a dormit, privea cu ochii in tavan si nu intelegea de ce l-a pedepsit asa viata, lasandu-i copiii orfani de mama si pe el vaduv. In noptile nedormite, retraia clipele frumoase cu Marina, retraia visurile pe care cei doi le aveau pentru viitor. Ion isi reprosa uneori ca a fost cam dur cu nevasta lui si nu i-a spus niciodata cat o iubeste si tine la ea. Ion, pe langa aspectul de om mai dur, avea un suflet sensibil si plin de bunatate.

Dupa inmormantarea sotiei, a avut doua griji: copiii sai, si copiii din sat, pe care ii pastorea ca dascal. A fost si mama si tata pentru cele doua fete. Intrucat era greu pentru un barbat sa isi creasca cei doi copii, la un an de la moartea Marinei, Ion Banita se recasatori cu Hortolomei Ioana, avand cu aceasta inca doua fete, Mariana si Viorica. Toate fetele din prima si a doua casatorie traiesc si se impaca foarte bine.

Am avut privilegiul ca acest om minunat sa imi fie invatator pana in clasa a III-a la Scoala Generala Verdea, in anul 1968. Invatatorul, sau Domnul Banita cum ii ziceam noi, era un barbat solemn, inalt, jovial, cu multa distinctie in imbracaminte si comportament.
Pentru fiecare dintre noi, cred ca imaginea dascalului din cursul primar, care ne-a indrumat primii pasi intr-ale invataturii, reprezinta o icoana la fel de sfanta ca a parintilor. Poate putini dintre noi nu-si amintesc cu mult drag de fostii dascali, iar daca trec pe langa ei nu ii saluta cu profund respect. Pentru ceea ce au fost si sunt, merita toata consideratia noastra.

La scoala, aplicam cerintele statului de a ne adresa cu apelativul de “tovarase”, ne ridicam in picioare si ziceam cu patos:

• Domnule tovaras Banita…

El nu se supara, ne zambea si ne corecta. De ziua de nume a fiecarui elev din clasa sa, ii facea cadou din banii sai, 3 lei de hartie noi, care majoritatii li se parea o suma mare. Tare frumos mai miroseau banii noi!… La unele ore scotea din buzunar o mana de bomboane ambalate si dadea cate una fiecarui elev, avand in vedere elevii cei mai saraci. Nu de putine ori, fara sa se stie, cumpara pentru elevii cu parinti necajiti cate o pereche de gumari si ii dadea copilului cand nu vedea nimeni.

Domnul Banita avea o gaura in frunte, iar cand il intrebam de unde are gaura, el se intuneca si zicea:

• Mai copii, am semnul de la rautatile oamenilor…

Ce se intamplase: de la o disputa si o cearta legata de un hat de pamant, vecinul sau Tomici impreuna cu un cumnat, l-au lovit cu o sapa in cap. Dar el nu le purta ura.

Banita Ion a facut din elevii tematori, care il cunosteau pentru prima oara, niste elevi care veneau cu drag la scoala, care abia asteptau sa inceapa scoala din nou dupa vacante, pentru a se intalni cu el si a-i povesti ce au facut. Cu noi, elevii, uita de lumea din jur, de necazurile de acasa, traia orele predate, devenea si el copil.

Ora de muzica Domnul Banita o incepea grav, lua vestita sa linie, batea cu ea de doua-trei ori in catedra pana se facea liniste totala, apoi cu glas la fel de grav dadea tonul imnului national. Noi, in picioare, nemiscati, cantam patrunsi de patriotismul dascalului, iar in ochii lui straluceau lacrimi, iar noua copiilor ne venea sa plangem si noi.

La ora de lucru manual, Domnul Banita isi lasa haina de dascal deoparte si se transforma intr-un gospodar in devenire ca noi. Cu ochii stralucind, se lua la intrecere cu noi in confectionarea celei mai frumoase stergatori din panusi de porumb. Era o intrecere pe cinste si nu de putine ori castiga, dupa ce ne invata pe noi mai intai. Cel ce castiga primea din partea lui cateva bomboane, ce fericiti mai eram…

La orele de istorie nu se lasa mai prejos: ne povestea cu atata talent despre Stefan cel Mare, incat parca acesta, calare pe calul sau alb, trecea in galop prin clasa noastra, iar Domnul Banita era unul din capitanii sai. Asa cum povestea, parca luptele se dadeau la Groapa Babei, iar turcii fugeau pe paraul Verzii in sus. Din banii sai ne-a dus la Mausoleul de la Marasti. Aici, ca un comandant, lua conducerea “companiei” din care faceam parte, si facu cu noi un tur al Mausoleului. Facuse razboiul si ne prezenta cu atata patriotism faptele de vitejie ale ostasilor romani de pe linia Marasti-Marasesti-Oituz, incat parca vedeai ostasii romani in frunte cu Generalul Averescu, cum obtin victorie dupa victorie in luptele cu nemtii. Parca vedeai satul Marasti distrus in totalitate in timpul Primul Razboi Mondial. La vederea miilor de cranii ale soldatilor romani, din osuarele Mausoleului, noi copiii ne-am retras speriati in dosul domnului invatator. Acesta, cu lacrimi in ochi, ne-a spus sa nu ne temem, ci in fata acestora sa ne inclinam cu mult respect si sa nu-i uitam pe acesti eroi ai neamului.

Asa era Domnul Banita si ne placea tare mult de el: uneori era tatal nostru, era bunicul nostru, altadata era fratele nostru…

Cu o saptamana inainte de vacanta de iarna, Domnul Banita ne invata colindele si plugusorul. Ce ne mai bucuram! Ne organiza cate trei-patru in cete si ne invata colinde din vechime, atat de frumoase… La plugusor, cand se striga “Si mai urati, mai flacai!”, el ni se alatura si cu totii strigam de se cutremura clasa “Haaaai Plavane, haaaaaaai, haaaaaaai, haaaaaaai!”. Devenea si el copil in ceata noastra si se bucura cu noi. In noptile dintre ani noi nu il ocoleam, mergeam pe paraul Verdea Seaca acasa la el, cu plugusorul. Intram in curte zgomotos, iar el ne astepta in usa cu familia lui. Tare mai era mandru de noi, ii spunea sotiei si fetelor sale:

• Ei sunt elevii mei! Ei sunt copiii mei!

Il uram frumos, iar sotia ne servea cu prajituri bune, in vreme ce Domnul Banita ne dadea cate 2 lei la fiecare. Ne privea parinteste si parca nu mai era el acela ce ne altoia cu rigla, parca era alt om, un om cu chip stralucitor si fericit. Ne mangaia pe cap si ne spunea:

• Sa fiti cuminti si sa spuneti plugusorul asa cum v-am invatat!

Domnul Banita avea si el bucuriile lui extrascolare: de Sfantul Ion, pe 7 ianuarie, era vizitat de Taraful lui Caluianu din satul Verdea. Atunci, cu capul gol, mandru nevoie mare, asculta “multi ani traiasca”, cantat de lautari. Ii invita apoi pe acestia la un pahar de tuica si vin si le dadea un dar de bani. Simtea ca lumea il respecta.

Domnul Banita avea si defectele lui, era de moda veche, iar bataia uneori o considera o metoda pedagogica. Nu o folosea prea des, dar o folosea eficient. Avea o rigla in trei colturi, lunga de un metru si cincizeci de centimetri si multi elevi care erau obraznici au facut cunostinta cu aceasta. Ca pedeapsa, primeai cateva rigle la palma, care pe loc te faceau cuminte. Acasa nu spuneai ca la scoala ai luat rigle la palma, pentru ca erai predispus sa mai primesti cateva si de la ai tai parinti. Se mergea pe principiul “nu te-a batut degeaba la scoala, ai facut tu ceva rau”. Domnul Banita nu era om rau, dupa ce iti tragea cateva la palme, il vedeam ca ii pare rau si nu trecea mult pana cand venea la tine, te mangaia parinteste si te intreba:

• Te mai doare? Sa nu mai faci obraznicii…

Nu era stimat numai de elevii sai, ci si de parintii elevilor, prin modul in care ii pregatea pe copii. Consatenii veneau de multe ori la el pentru a le scrie multe cereri si multe acte, el nu refuza pe nimeni. Chiar din scrierea unor astfel de acte, a avut de suferit cu Politia. Generatiile pe care le-a pregatit in satul Verdea, au fost generatii care au dat oameni gospodari satului, dar si intelectuali, toti cu care vorbesti au cuvinte de lauda fata de acest invatator, fata de acest OM. El si-a lasat amprenta asupra invatamantului din Verdea.

 

P.S.: Am fost in toamna anului trecut prin Verdea si am luat satul la pas. Nu am uitat nici scoala unde am invatat. Am trecut pe acolo, pe drumul pe care il faceam de cele mai multe ori cu prietenii din copilarie, Neculai Cosor si Caragata Gheorghe, drum care pornea de la Floarea lui Rau, pe langa bufetul lui Re, apoi pe ulita lui Banita. Am trecut pe la scoala si parca ma asteptam sa il vad pe Domnul Banita, cu chipul lui sever dar drept, sa iasa din cancelarie, sa ma intampine si sa ma intrebe “Ce mai faci mai, Neculai Dabija? Invatai tare bine! Ce ai facut in viata?”. Eu i-as fi raspuns “In viata am aplicat ce m-ati invatat dumneavoastra: sa fiu cinstit, drept, iubitor de oameni si bun patriot, pentru care va multumesc.” Dar nu era nimeni, am plecat mai departe pe paraul Verdea Seaca si am dat de casa unde a trait si a murit el, fostul invatator Banita Ion, casa cu vecini Tomici si Rusu Ion zis “Tiunga”. In casa, fiica sa Catrina de 77 de ani, o femeie deosebita, care ii seamana mult Domnului Banita la caracter. Aici, dupa coltul casei, parca se uita domnul invatator, care privea multumit ca cineva dintre elevii sai nu l-a uitat, cum nici voi ce ati fost elevii lui sa nu-l uitati si sa va inclinati in fata imaginii lui, pentru ca merita! Merita nu numai el, ci toti invatatorii si profesorii care au trecut pe la Scoala Verdea.

Dumnezeu sa te odihneasca in pace, domnule invatator!

In poza de mai sus il puteti vedea pe domnul Banita Ion din povestirea reala, in mijlocul clasei a III-a, Scoala Generala Verdea, clasa din care am facut si eu parte. Si poate recunoasteti si consatenii, cand erau elevi.