Unul este TATA…

Era anul 1983 cand Neculai Dabija (adica Tata) si Angela Cuzuban (adica Mama) au hotarat sa se casatoreasca. Erau amandoi tineri, unul din Fitionestiul Vrancei si altul din Calarasiul Botosanilor. S-au intalnit pe cand erau la scoala postliceala, cand sora mamei, Dorina, era colega cu tata. De cand a vazut-o prima data, le-a spus prietenilor sai, printre care si Dorina, ca ii va fi sotie. Au crezut cu totii ca glumea. Dar cand soarta i-a adus din nou impreuna in Braila, la Combinat, au stiut ca vor incepe o relatie frumoasa si de lunga durata.

Un an mai tarziu s-a nascut primul copil, o bucurie pentru amandoi, cat si pentru cei ce deveneau bunici, unii pentru prima data, altii pentru inca o data. Era o fata si i-au dat numele Andreea, un nume purtat de femei cu suflet de copil. Viata le-a fost grea la inceput, ca oricarui cuplu tanar, mai ales ca tata se hotarase sa razbata in viata, pentru el, pentru ea, pentru copiii lor, asa ca s-a inscris la Scoala de Ofiteri de la Bucuresti. Nu le-a fost usor sa fie o familie, cu el plecat la studii si cu ea crescand un copil la cei abia douazeci de ani ai ei, proaspat mutati in Negresti, judetul Vaslui. Dar au reusit, iar patru ani mai tarziu s-a nascut cel de-al doilea copil. Isi doreau cu ardoare un baiat, pe care sa-l numeasca Vincentiu. Dar Dumnezeu le daduse inca o fata, si au numit-o Catalina, dupa o nazbatie de fata care alerga razand pe coridoarele spitalului, in strigatele profesoarei care o adusese in vizita. Norocul a facut ca mama sa ramana din nou insarcinata, un an mai tarziu, iar la nastere mare le-a fost bucuria cand au aflat ca au un baiat, caruia i-au pus numele Dragos, un nume ce te duce cu gandul la dragoste, adica exact ce simteau ei in momentul acela.

Copii au crescut, cu bune si rele, cu realizari si mandrii, cu pozne si cu suparari, cu clipe usoare si clipe grele. Au copilarit in Negresti, un oras de provincie tipic, alaturi de verisorii lor aproape de-o varsta cu ei: Ionut care era de-o seama cu Catalina, Carmen fata mijlocie a fratelui Angelei, Ion Cuzuban (sau cum ii spuneam noi nepotii “nenea Ion”), si mezinul Silviu, cel mai neastamparat dintre toti. Nu putine au fost momentele in care sase copii strengari bateau mingea in fata blocului, in mijlocul strazii, pe inserat, liberi sa strige si sa alerge in voie, putine fiind masinile care ii deranjau de la joaca. Le placea mult iarna, cand se urcau pe saniile din lemn, facute cu mana lui de fratele mai mare al Angelei, un om priceput in toate, Costica Cuzuban. Se urcau cate doi-trei pe o sanie si se dadeau la vale tocmai din varful strazii din spatele blocului lui nenea Ion, cale de vreun kilometru, pana ajungeau la capatul blocurilor, intr-o intersectie ce dadea in drumul de la Negresti spre Valea Mare. Dar cel mai mult le placea vara, cand nu era scoala sau gradinita, cand zilele erau lungi si momentele de joaca nenumarate.

Andreea…

M am considerat mereu norocoasă că fac parte dintr-o familie numeroasă cu doi frați și mulți verișori alături de care am avut multe aventuri.Dar astăzi nu este despre noi, pentru că astăzi este ziua tatălui meu așa că va fi in centrul povestirii noastre. Sincer sunt așa multe lucruri frumoase pe care le am făcut împreună incât nu știu cu ce să încep..fiind primul copil mereu am avut o relație deosebită.Mereu m – a încurajat să am mai multă încredere în mine ca să pot evolua și să pot să descopăr că pot face mai mult si mult mai bine..uneori pe un ton tendențios  ..Dacă nu înveți la sapă  ajungi…..( asta chiar a mers copil fiind chiar traiam cu frica asta )…

Imi amintesc cu drag de vacanțele de iarnă petrecute împreună , cînd de obicei mergeam la bunici erau cele mai frumoase. Drumul era lung dar plin de povești si de aventuri , eram așa bucuroși că ne duce tata cu mașina la țară..tot drumul povesteam cîntam sau ne jucam.Bineînțeles că primeam și instrucțiuni clare …trebuia să fim ascultători și politicoșii.. recunosc cam uitam de unele dintre ele din momentul in care ajungeam la mămuța..ni se mai amintea din cînd in cînd cu câte o vărguță..dar nu ne supăram eram prea bucurosi că eram la bunici.

Intr o iarnă destul de geroasă cu zapada de jumatate de metru , de inaintai greu si pe jos  , vacanță fiind tata vazându ne cu câtă nerăbdare așteptam să mergem la mămuța ne a anuntat ca vom merge la țară in ciuda vremii de afară.. Eram asa de bucuroși , nu ne venea să credem..deja nu mai speram..Toate bune și frumoase drumul desi ninsese era practicabil, am ajuns in cele din urmă bunicii ne așteptau cu masa intinsă iar verișorii dornici de hîrjoneală. De dimineața pana seara stateam afara la sanie cu verisorii si cu alti copii din vecini. Bucuria era maxima desi aveam doar 2 sănii amarate si noi eram sase..urcam si coboram dealul fara sa simtim oboseala, important era sa l coboram care pe sanie , care mai mult pe sub sanie…Dar vacanta s a terminat si trebuia sa mergem acasa , afara ninsese de nu puteai iesi din ograda…noi bucurosi chicoteam pe la ferestre cu gandul ca mai stam vreo doua zile…Dar tata care trebuia sa ajungă la serviciu avea alte planuri..

Si ce a facut ? Impreună cu tătuța a inhămat calul și a scos sania ..deci cand am vazut ca vom merge cu sania trasa de cal  am uitat de suparare..saream intr un picior de bucurie ,numai mersesem niciodata cu o sanie trasa de cai….dar bucuria nu a tinut mult pentru ca zapada era asa de inalta incat calul cu greu inainta..asa ca a trebuit să mergem pe jos o buna bucata de timp ..prin zapada care ne ajungea pana la genunghi..inaintam cu greu ..tata ne incuraja ca vom reusi sa ajungem la soseaua de la Santa Mare. Noi copii ne mai bulgaream , mai glumeam ..important era ca eram împreună..nici o clipă nu ne am descurajat..dacă tata a zis că vom ajunge inseamnă că așa era. Și chiar a avut dreptate..deși la un moment dat dacia noastră nu mai putea urca dealul de la Santa….Atunci chiar ne am panicat un pic ,masina nu avea cauciucuri de iarnă și ca să poate urca a trebuit să o tragă cu sania . noi impingeam de zor convinși că eram asa puternici încât mașina chiar va urca dealul…După mai multe incercări …mașina a urcat dealul, iar noi am reusit sa ajungem la șosea infrigurați si uzi pe haine si la picioare..deja aveam țurțuri ..dar victorioși …reușisem să ajungem la șosea, care curățată deja..Pe drum tata ne a povestit ce teamă ii era să nu rămânem in mijlocul pustietății blocați in zăpadă…dar nu a lasat să se vadă acest lucru pentru a nu ne speria sau descuraja…

Asta este tata un om care te incurajează cu optimism să îți urmezi visele chiar dacă nu ai siguranța că vor deveni realitate..trebuie doar să incerci chiar dacă este greu…

Catalina….

Imi placea in special vara , pentru ca atunci avea loc un pelerinaj zilnic la iazurile de langa Negresti, unde mergeam cu tata si cu fratele. Era o activitate pentru baieti, stiam si eu, dar era de asemenea timpul meu cu tata. Nimic nu ma relaxa mai mult decat sa pescuiasc: sa stau ore intregi, cuminte, rabdatoare, cu ochii pe vreo pluta improvizata, cu o undita in mana, asteptand sa prind momentul in care pestele incepea sa dea tarcoale carligului, pluta saltand pe iaz, pana sa o traga hamesitul la fund si eu sa sar in picioare de bucurie, ridicand undita din apa cu peste cu tot.

Sa tot fi fost pe cand aveam vreo sase ani. Era o zi de vara ca oricare alta, baietii plecasera de dimineata la iaz cu Oltcit-ul cel rosu, sau “Turturica” cum ii spunea tata cu drag si mai ales cu patos, cand il lasa balta in te miri ce moment. Lor le placea sa se trezeasca de dimineata, sa se porneasca cu noaptea in cap, cu undite, cu aruncatoare, cu nada, cu scule cu tot, ca sa prinda un loc bun. Daca stiai iazurile, stiai si care sunt locurile bune: un pescar cu experienta cunoaste in ce zile trage pestele si in ce parte de iaz. De data asta, urmareau un loc la capatul digului de beton, unde apa era de-o schioapa, iar betonul si stufarisul se impleteau deopotriva. M-am trezit tarziu, somnul fiind una dintre placerile mele chiar si acum, cand ma alearga responsabilitatile de la munca in fiecare zi a saptamanii. M-am trezit si am vazut-o pe mama pregatind pachetul de mancare pentru la iaz. Era un obicei de-al lor: ei plecau atat de devreme, incat nu aveau pofta de mancare atat de dimineata. Iar eu le duceam la iaz mancarea pregatita de mama cu ajutorul Andreei, se asezau frumos pe o patura si mancam toti trei impreuna: tata, fiu si fiica. Apoi tata se odihnea putin dupa masa, cat noi ne harjoneam si faceam cate o baie in apa maloasa si plina de pesti si sticle aruncate sau pierdute de cine stie cat timp. Nu era apa cea mai curata, dar era bucuria noastra baia aceea de la ora pranzului, cand erau copii fara vreo grija pe lume.

M-am pornit asadar cu traista pe umar, la pas, pe jos, sa strabat binecunoscutul drum de acasa pana la iaz. Sa fi fost vreo 30-40 de minute de mers, era distanta mare pentru un copil, dar nu ma grabea nimeni si aveam timp sa ma bucur de tot ce intalneam pe drum. Am ajuns si i-am gasit pe baieti in capatul digului: prinsesera un loc bun, erau bucurosi de treaba asta. S-au asezat pe patura si au mancat veseli ce aveau la pachet, apoi tata s-a intins sa se odihneasca nitel, ca de obicei. Noi ne-am harjonit, am sarit in apa unul dupa altul, ne-am imbrancit si ne-am jucat. Ne spusese tata sa nu facem baie chiar langa locul in care aruncase el nada de dimineata, sperand ca zarva lor sa nu sperie pestii, dar noi eram prea ocupati cu joaca ca sa ne dam seama ca ne balaceam chiar langa undite.

A trecut ora amiezii, tata s-a trezit si atunci a inceput pescuitul pe bune, asa cum fusesera invatati: ochii atintiti la pluta, liniste totala, atentia concentrata la maxim. A trecut o ora, au trecut doua, au trecut trei si pestii nu dadeau nici un semn ca s-ar fi apropiat macar de mancarea din carlig. Nici o miscare la plutele unditelor, nici un aruncator caruia sa-i sara botul de mamaliga si sa i se intinda firul. Disperarea si plictiseala cresteau si se impleteau intr-o dezamagire crunta: cum sa vii acasa fara peste? Nu se mai intamplase asta niciodata! Asa ca tata a hotarat rapid ca e cazul sa caute un loc mai bun pe dig. Acum ca soarele trecuse de multisor de miezul zilei, pestii lenesi urmau sa traga din nou la undita, infometati si ei dupa un somn copios probabil. A luat o lanseta intr-o mana, o undita in cealalta mana si inarmat cu boabe de porumb, cu rame si cu un bot de mamaliga amestecata cu paine, a pornit spre inceputul digului. L-a luat cu el si pe Dragos, care sarea de pe un picior pe altul, bucuros ca in final se dezmorteste, si care a tulit-o la fuga inaintea lui. Inainte sa plece, mi-a spus usor :

  • Daca trage, faci cum te-am invatat: ridici repede undita din apa si ma strigi tare “Tataaaa!”, sa vin inapoi, sa te ajut sa il ridici la mal.

O zisese un pic cam neincrezator, ca tot pescarul experimentat: daca nu a tras toata ziua in locul asta, nici ca mai trage pana apune soarele. Dar eu eram ochi si urechi si imediat m-am asezat pe vine, cu o undita in mana si cu ochii sarind pe rand la plutele celorlalte doua care erau in apa si la lanseta care trona in dreapta mea. Nu stiam sa foloseasc lanseta, dar il vazusem deseori pe tata care o manuia cu pricepere si intelesesem ca miscarea de baza era sa invarti maneta. Cat de greu putea sa fie? mi-am zis in gand.

Au plecat baietii spre inceputul digului, minutele treceau si suprafata apei era la fel de calma ca pana atunci: nici un val nu fusese creat de nici o miscare de pluta. Am intoars capul catre tata si Dragos si le facusem un semn cu mana de la distanta, ca un salut. Ii urmaream sa vad daca prind ceva acolo, nerabdatoare fiind sa scoat primul meu peste pe ziua aceea. A fost indeajuns o clipita sa imi iau ochii de la undite, cand deodata am auzit un vajait rapid si cand m-am intors cu privirea, undita cea neagra, cea mai mare, era deja in papuris. Trasese pestele atat de tare, ca a luat-o de pe mal si a bagat-o direct cu varful in apa, lasand sa se vada o coada lunga de vreun metru si ceva, care iesea din apa ca un deget aratator, parca acuzandu-ma ca nu fusesem atenta. Ma cuprinse spaima si nu stiam daca sa il strig pe tata sau nu: pe de o parte voiam sa prind pestele si sa merg acasa ca un invingator, pe de alta imi era teama sa nu se fi stricat undita sau mai rau sa ma traga pestele de tot in apa pana sa ajunga tata inapoi si sa nu fiu certata pentru neatentie. Am cantarit ce decizie sa iau, dar nu am apucat sa stau prea mult pe ganduri, ca pluta unditei pe care o tineam strans in mana a disparut sub calmul apei, atat de brusc incat abia am avut timp sa reactionez. Au intervenit repede instinctele si tot ceea ce ma invatase tata: am ridicat repede batul din apa si la capatul lui am vazut itindu-se putin din apa un mustacios cu capul mare, cu solzi stralucitori, care se zbatea de zor. Am stiut din prima ca nu voi reusi singura sa-l aduc la mal, asa ca nu am mai chibzuit si am inceput sa strig din toti plamanii:

  • Tataaaaaa! Tataaaaa! Tataaaaaaaa! Vino, ca trage la undita si nu pot sa il scot! Vino sa ma ajuti!

Nici nu fusese nevoie sa strig de prea multe ori, ochii lui tata erau deja indreptati inspre mine de la primul cuvant. Tata a inceput o goana nebuna pana la capatul digului si in mai putin de trei minute era acolo. Dar fusesera trei minute lungi, timp in care a trebuit sa ma lupt de una singura cu monstrul marin, pe care l-am adus aproape de mal si l-am lasat la granita dintre apa si dalele de beton. Fusesem nevoita sa fac asta, pentru ca ironia sortii facuse ca si lanseta sa arunce in acelasi timp in aer botul de mamaliga si sa intinda firul cu un zbarnait specific. Am lasat undita pe mal cu crapul care se balanganea ciudat intre apa si beton si am pus mana pe lanseta: am facut intocmai cum am vazut la tata si am inceput sa mulinez de zor, cu toata forta de care eram in stare. Lanseta era de patru ori cat inaltimea mea si cantarea indeajuns, dar adrenalina si bucuria de a fi prins inca un peste si de a-l face pe tata mandru, imi dadeau putere sa continui. Pe la jumatatea distantei pana la mal, pe cand ma zbateam sa aduc pestele cat mai aproape, a ajuns si tata. Din doua miscari rapide a evaluat situatia, a vazut undita neagra din apa si si-a zis in sinea lui:

  • Aia e ca si pierduta… Poate dupa ce ii scoatem pe astia doi, ma bag in apa sa o recuperez, daca mai am ce… Hai sa vedem ce e cu astialalti doi!

Si intr-o clipita a scos din apa crapul din undita, i-a desfacut carligul si l-a aruncat cat colo in iarba de sus de pe dig. Apoi a luat lanseta din mainile mele si a inceput sa mulineze de zor, cu toata forta de care era in stare. Nu era un peste mare, si-a dat seama repede, dar bucuria de a-l prinde ii dadea ghes si se grabea mai mult decat de obicei sa-l aduca la mal. Intr-un minut, cea de-a doua captura era in mainile sale. S-a intors razand catre mine si mi-a zis:

  • Nu credeam ca te descurci, bravo! Chiar stii sa pescuiesti! Cine ar fi crezut ca daca te las singura prinzi mai multi pesti in zece minute decat mine toata ziua? Sunt mandru de tine!

In ochii mei se putea citi bucuria: bucuria de invingator care nu merge acasa cu mana goala, bucuria ca e mai buna la pescuit decat fratele ei, bucuria ca l-a facut pe tatal ei mandru…

Tocmai cand a urcat pe dig sa ia pestele cel mare, crapul lucios, din spatele ei se apropia Dragos, cu limba de-un cot. Venise si el grabit spre ei, dar avea pasul mai mic si il obosise alergarea. Radea si se uita curios la crapul din mana mea. Mi-am bagat degetele micute prin branhiile pestelui si l-am lipit de mana mea: era lung cat tot antebratul meu. Se vedea cat eram de mandra!…

Dupa ce s-au amuzat de norocul meu si de toata intamplarea cu undita si cu lanseta, tata si-a amintit ca mai are o undita in apa, s-a dezbracat si a intrat sa o scoata si pe aceea. A prins-o repede de bucata care iesea din apa, era la doar doi-trei metri de mal. Era bucuros ca nu se rupsese firul si ca putea recupera carligul, pluta, plumbul. Dar mare i-a fost mirarea sa vada ca ceva atarna greu de ea si mai mare i-a fost uimirea cand a scos-o din apa si a vazut ca si aceea avea in carlig un caras de-o palma, care astepta linistit si resemnat sa ajunga si el pe mal. Tata a inceput sa rada cu pofta si a mai zis:

  • Chiar ca esti norocoasa, mai fato! Uite, inca unul… Trei si toti trei sunt ai tai!…

Si pentru ca soarele se pregatea sa apuna in curand, a hotarat ca intamplarile din acea zi fusesera indeajuns ca sa faca ocolul familiei si sa amuze spiritele de sarbatori, asa ca le-a spus copiilor sa inceapa sa impacheteze, sa mearga cu totii acasa.

Ajunsi acasa, le-au zis povestea surorii si mamei care ii asteptau curioase, au ras si s-au bucurat de captura frumoasa. Iar eu am ridicat palma in aer, am indreptat mana ca la juramant si am zis:

  • Uite-atat era de mare!… aratandu-le cum mi se intindea pestele de la varful degetelor si pana la cot.

Si acum mai spun povestea asta celor care se mira cat imi place sa pescuiasc. Si acum mai scot antebratul si arat “uite-atat era de mare!”, desi cu siguranta am crescut, dar pestele n-a crescut o data cu mine. Si acum tin minte ca a fost primul moment constient in care tata mi-a spus ca e mandru de mine.

Dragos….

Copiii au crescut, fiecare exceland la scoala, dar si la micile nazbatii specifice copilariei. Andreea, la cei cinci ani ai sai, devenise sora mai mare si a inceput sa o ajute pe mama la cresterea celor doi frati mai mici. I-a fost greu sa nu fi mers la gradinita si sa se confrunte cu totul direct la scoala in clasa I, dar a fost intotdeauna foarte serioasa si inca din scoala generala si-a dat seama ca isi doreste sa fie profesoara, ceea ce a si devenit ulterior. Catalina se evidentia la scoala, iar pe langa faptul ca ii placea cartea, se si pricepea. Eu eram un fel de “branza buna in burduf de caine”, care la inceput ma gaseam in umbra surorii mele. Eram doar cu un an mai mic si toti profesorii imi spuneau deseori ca nu sunt la fel se serios si sarguincios ca sora mea, Catalina.

Eram in clasa a VIII-a cand am auzit prima data de Liceul Militar. Cum tata era ofiter, cumva domeniul militar era legat de familie , dar niciodata nu discutasem depre asta in casa. Fiind la ora de dirigentie, au venit doi reprezentanti ai Colegiului Militar Campulung Moldovenesc sa  ne vorbeasca despre posibilitatea unei cariere militare. Nestiind foarte multe despre subiect, dar pentru ca parea ceva mai diferit decat un simplu liceu in Vaslui, am stiut din acel moment ca acolo vreau sa ajung. Ajuns acasa, s-a intrunit consiliul familiei si desi eu aveam mintea necoapta, raspunsul parintilor a fost :

  • Daca tu crezi ca asta iti place si ti se potriveste, noi te sustinem.

Ulterior am aflat ca tata incercase si el sa dea la acelasi liceu militar in urma cu 30 de ani si a picat probele medicale, dintr-un nenoroc. Calatorise cu trenul, l-a tras curentul si i se inrosise unul dintre ochi, iar cei de acolo i-au pus diagnostic de conjuctivita si a fost refuzat. Afland aceasta povestioara, am devenit si mai indarjit sa intru la acel colegiu si sa dovedeasc in primul rand mie ca pot, si in al doilea rand parintilor. Zis si facut. A urmat o perioada in care au inceput pregatirile la matematica si romana, iar in paralel pregatirea asidua pe partea de conditie fizica, intrucat erau probe de alergare si traseu utilitar care trebuiau facute intr-un barem de timp foarte strict.

Intr-un final se apropie admiterea, iar eu cu tata au mers impreuna cu masina de la Vaslui la Campulung Moldovenesc pentru a sustine intai probele fizice. Ajunsi acolo, era zarva mare, intrucat toti parintii isi adusesera copii, fiind  in jur de 50-60 de copii doar in seria lui. Am pasit timid in incinta maretului Colegiu de o statura impunatoare, si mi-am gasit locul de dormit intr-o camera impreuna cu alti 20 de copii de varsta lui. A doua zi, proba de alergat: trebuia sa parcurgem 1000 de metri in maxim 4 minute. Se auzi startul, iar eu am inceput in forta, dar la nici 100 de metri unul din ceilalti candidati (Andrei H, care este si in ziua de astazi un bun prieten de-ai mei), in incercarea de a ma intrece, imi agata din greseala picioarele iar eu am sfarsit pe zgura rosie cu julituri pe ambii genunchi si pe intregul cot. Pe tata, care urmarea atent ce se intampla, il incerca un sentiment de tristete si durere pentru ca baiatul lui tocmai se lovise, dar si un sentiment de dezamagire din cauza ghinionului care se pare ca era in familie. Se gandea ca si fiul lui va avea aceeasi soarta ca a lui, si din cauza unei intamplari nefericite nu va intra la liceul militar. Dar nu a fost asa … M-am ridicat ajutat de unul dintre ceilalti copii (cu care am fost ulterior si coleg de clasa), mi-am sters repejor sangele ca imi acoperise genunchiul si am continuat alergarea, terminand cu succes sub 4 minute. Tata nu era genul de parinte care sa se deschida prea usor sau prea des, sau care sa isi laude copiii sau sa le spuna cuvinte de apreciere. Asa erau parintii atunci, credeau ca nu e bine sa arati prea multa emotie, ca sa invete copiii sa creasca independenti si puternici. Dar, cand vazu ca am terminat cu bine proba, veni la mine si imi spuse:

  • Bravo baiatul meu! Credeam ca o sa renunti cand am vazut ce lovitura serioasa aveai la genunchi… Sunt tare mandru de tine!

La cateva luni urma si proba teoretica, unde impreuna cu mama si tata am venit din nou la Campulung Moldovenesc. De data asta erau in jur de 1000 de parinti care venisera impreuna cu copiii lor. Oi fi fost eu branza buna in burduf de caine, dar terminasem sef de promotie la scoala generala si participasem si la diverse olimpiade scolare judetene la matematica. Astfel ca, proba teoretica nu mi-a facut nici o problema, luand punctaj maxim. De fapt, din cele 100 de locuri alocate in acel an, am intrat al 3-lea. Rezultatele au fost afisate la intrarea in liceu, parintii fiind in general cei care se imbulzeau sa vada daca copilul lor a intrat sau nu. Cand tata a aflat ca eu eram printre cei intrati, fata i s-a luminat si a venit catre mine:

  • Bravo fiule, sunt mandru! Ai reusit ce eu nu am avut sansa sa fac…

La inceperea scolii, mama, cu ochii in lacrimi pe peronul din gara imi spuse:

  • Dragul mamii, daca nu te poti adapta si nu iti place, sa ne spui si venim imediat sa te luam acasa.

La auzul acestor vorbe, mi-am dat seama ca imi doresc cu orice pret sa ma descurc si sa ma adaptez. Zis si facut. Scoala incepu, cu o luna mai devreme decat ceilalti ani de studiu, intrucat erau boboci si trebuiau sa fie instruti, poate chiar si usor struniti. Eu ma evidentiam prin capabilitatile mele de intelegere si socializare, prin inteligenta, dar si printr-o dorinta de afirmare arzatoare. Aceste lucruri m-au bagat in belele de multe ori, nu doar in liceul militar, ci si ulterior in academia militara. Zilele treceau, iar eu ma gaseam de cele mai multe ori ispasind vreo pedeapsa impusa de gradatii mei, colegii din anul IV, pentru nazbatiile pe care le faceam. De cele mai mutle ori faceam flotari, dar nu ma deranja. Ma suna mama seara iar eu ii raspundeam repede:

  • Mama, nu pot vorbi, te sun eu mai tarziu. Trebuie sa termin de facut flotarile.

In alte seri, vorbeau mai putin pentru ca trebuia sa termin de curatat WC-urile sau de spalat holul, din aceleasi motive de “cumintenie” extraordinara.

Lunile au trecut, iar eu desi in continuare cu nazbatiile in cap, ma descurcam foarte bine la scoala. Nu vorbeam foarte des cu parintii mei despre note, inrucat ei stiau ca ma descurc bine. In anul II de studii avea loc o sedinta cu parintii, eveniment care insemna ca fiecare parinte sa vina la liceul militar. Asa ca si parintii mei s-au urcat in masina si au plecat spre Campulung Moldovenesc. Era un drum superb, printre munti si vai, asadar era considerat un mini-concediu pentru parinti. Ajunsi la liceu, li s-a permis tuturor parintilor sa intre pentru prima data in incinta liceului, iar eu i-am zarit pe ai mei uitanduse, impreuna cu alti cativa zeci de parinti, la diversele panouri afisate in curtea liceului. Nu le spusesem ca invat chiar atat de bine asa ca mare le-a fost surpriza si mandria cand mi-au vazut poza pe panoul de onoare al liceului cu media cea mai mare pe liceu. S-au indreptat inspre mine si mi-au zis:

  • Bravo baiete, suntem foarte mandri! Nu stiu cu cine semeni asa destept.

Asta a fost partea buna a vizitei. Partea mai putin buna, a fost ca eram primul si la nazbatii. In timpul sedintei, dupa discutia despre situatia scolara, a urmat topul pe clase cu cei mai neastamparati copii. Va inchipuiti, desigur, cine era in capul listei la clasa a X-aB… Exact, EU. Mai mult decat atat, comandantul de companie, le-a cerut parintilor mei sa ramana dupa sedinta, sa discute individual despre aceste probleme disciplinare. Nu erau probleme disciplinare serioase, ci mici copilarii, dar acestea nu erau usor acceptate intr-un liceu militar: lipseam uneori de la inviorare, chiuleam de la treburile de facut la sector, mai lipseam si de la adunari, faceam galagie la programul de studii, si altele astfel de lucruri copilaresti. Mama, s-a inrosit imediat de rusine, dar tata pastra in continuare un zambet in coltul gurii, atent totusi sa nu-l vada mama… M-am linistit de indata. Dupa sedinta, tata veni catre mine:

  • Trebuie sa te cert putin, de ochii lu’ maica-ta si cei ai capitanului tau. Stai linistit, si eu faceam ce faceai tu, si nu era lumea atat de stricta. Incearca si tu sa le faci intr-un mod mai ferit.

A urmat o discutie de fata cu parintii si capitanul, dar totul a fost rapid si eu aveam in minte ce imi spusese tata mai devreme.

Am terminat printre primii liceul si am intrat ulterior la Academia Tehnica Militara din Bucuresti, unde la fel am terminat printre primii. Desi nu am lucrat foarte mult in sistem de aparare nationala, perioada scolii a fost o experienta foarte pretioasa. Atat pe durata liceului, cat si a academiei, tata a fost intotdeauna persoana care avea incredere in mine necontenit si nu punea prea multe intrebari legate de note sau profesori. Era o fire mai calma, relaxata, care uneori imi alimenta caracterul mai neastamparat, pentru ca stia ca tata o sa ma sustina si o sa ma inteleaga.

———————————————————————————————————————

Acum toti trei copiii sunt mari, Andreea are 37 ani si un baietel la fel de neastamparat, David, Catalina are 32 ani si Dragos 31 ani, cu un baietel Carol aproape de a veni pe lume. Cu totii sunt persoane realizate atat pe plan profesional, cat si familial. Acest lucru nu ar fi fost posibil fara suportul mamei si al tatalui lor, sau fara “perii albi” pe care i-au scos probabil de-a lungul timpului.

Va multumim pentru modul in care ne-ati crescut si pentru cat ati investit in noi. Stim ca nu a fost usor tot timpul

Tata, mama va iubim!

La multi ani tata! Sper sa fii langa noi si la 100 de ani. Te asteapta nepotii sa ai grija de ei😊!

4 Replies to “Unul este TATA…”

  1. NICU DABIJA SA FII MINDRU CĂ AI CRESCUT FRUMOS ȘI EDUCAT AȘA COPII, MOȘTENESC CARACTERELE PĂRINȚILOR ANGELA ȘI NICU, JOS PĂLĂRIA!.

  2. Asta-i normalitatea care ar trebui să fie dorită de toată lumea. Relații în familie frumoase, discernământ, dorința de a deveni ceva în viață, studiu, muncă asiduă. Se pare că acum, aceste valori ,pentru unii sunt degradate, în favoarea unor expediente , a unor planuri de câștig peste noapte, într-un cuvânt graba, care însă de cele mai multe ori, strică treaba.Felicitari pentru felul in care abordați aspectele diferite ale vieții și care sunt și principiile mele.Felicitări încă o dată sărbătoritului!

  3. Copilăria e cel mai frumos dar dar și cel mai important !
    Dacă ești neastâmpărat (fără sa fii obraznic) inseamna ca ai dorinta experimentarii care te va ajuta mult in viata!
    Asa dorinta de cumoastere a facut din Dragos si din Catalina doi curajosi,gata sa i frunte situatii de tot felul inca de mici!
    Avind un tata un pic cam sever (dupa militaria scolii de ofiteresi apoi a practicii) copii ai avut un reper a unei familia unite,unde orice se discuta in familie!
    Dar speciala a fost unirea si complicitatea intre copii care dai uit si astazi in aceiasi masura!
    Unde e dragoste si interes unul pentru celalalt viata e senina si generoasa !
    Copilăria lui Dragoș și înțelegerea din partea unui tata aproape prietenul fiului sau e un exemplul de apropiere care va crea iubire ,respect și amintiri plăcute !
    Fiți fericiti ,asa uniți ,asa frumoși ,sinceri intre voi și niciodată indiferenti !
    Copii pe care ii veți avea vor acumula tot ce faceți sufletește pentru ei !
    Partea materială pentru care se zbat părinții e doar ceva trecător și ușor de pierdut !
    Dar ceia ce adunam in minte și înțelepciunea cu care înțelegem anumite situații mai neplăcute ,este comoara cu care pleci la drum in viața !
    Bravo copii !
    Mindru e tata ,mindra e mama dar și mai mi dri sa fiți voi de copii vostri ca totul sa continue frumos !

Dă-i un răspuns lui UN OLTEAN!. Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.