Ghimicesti – Prezent si Viitor ……

Evenimentele din 1989 au adus si satului Ghimicesti mari transformari, de ordin material si spiritual. Lumea satului a devenit alta, oamenii s-au trezit parca dintr-un somn adanc, iar recuperarea spiritului de alta data a devenit o prioritate. Prioritate a devenit si recuperarea pamantului din mosi-stramosi, iar aceasta a dus la mari framanatari. Vecinii si prietenii nu se mai cunosteau, interesul era sa-ti iei ce iti apartinea. Din muncitori, oamenii au devenit proprii stapani, au devenit proprietari de pamant. Portile sufletesti s-au deschis larg, satenii s-au aplecat cu mai multa staruinta asupra bisericii. Granitele tarii s-au deschis, mai putin la inceput apoi total, cei tineri in special au inceput sa plece spre tari straine pentru a castiga bani, bani cu care sa isi construiasca case frumoase, sa isi deschida o mica afacere, sa isi ia masini si alte lucruri de care nu avusesera parte. Plecarea lor a rupt echilibrul satului, plecarea celor tineri a diminuat mult forta de munca, a dus la imbatranirea populatiei, la micsorarea numarului de locuitori. Sufleteste, plecarea de langa cei dragi a adus traume si pentru cei plecati si pentru cei ramasi. Parintii in special sufereau cand vedeau ca ai lor copii dragi pleaca pe meleaguri straine, nu stiau pentru cat timp, nu stiau cand ii vor revedea. Copiii se desprindeau greu de familiile lor, dar dorinta de a face bani invingea. Plecau cu inima franta, dar cu speranta ca vor castiga bani, bani multi, in acest rai promis in lumea occidentala. Dar au lasat totul deoparte si au plecat, in strainatate nu au gasit ceea ce visau, dar cum este romanul rabdator si adaptabil s-au obisnuit si au inceput sa stranga bani. Au inceput sa apara case frumoase, vile, unii au revenit cu masini frumoase.  

Viata si-a urmat cursul, iar dupa 30 de ani de la evenimentele din 1989, satul Ghimicesti a capatat o noua infatisare. Mai intai a fost construit peste Zabrauti un pod impunator si rezistent, cum nu au multe localitati si orase. Podul a fost construit prin efortul si vrednicia primarilor Gelu Diaconu si Cazacu Iordache, dar si a celor anteriori. Drumului plin de praf i-a luat locul o sosea bine asfaltata, cu santuri frumos facute, asfalt care urca pana la viile din dealul Ghimicestilor. S-a tras apa in fiecare casa, au aparut magazine noi cu de toate. Satul ar fi trebuit sa infloreasca, dar nu: satul parca din zi in zi devine mai singur, fara multimea de copii din trecut.  

Daca altadata horele de la scoala si balurile de la camin erau prilejul oamenilor de a se distra, de a se cunoaste, de a lega prietenii si casatorii, astazi acestea sunt doar amintiri. Ce frumoase erau nuntile satului, ce mandri erau nasii, socrii mari si cei mici. Mirele si mireasa parca erau din poveste. Nunta strabatea satul pana la biserica si apoi la camin, muzica lui Gherghiceanu canta de mama focului, iar noi copiii ieseam cu o galeata de apa plina pentru a primi bani de la nuntasi. Ce petreceri aveau loc, care mai de care sateni frumos imbracati isi etalau mandria alaturi de nevestele lor. Astazi o nunta daca are loc la un an sau doi… Populatia a imbatranit, astazi auzi des dangatul clopotului care bate vestind cu tristete moartea a inca unui consatean, intrebarea zilei fiind: 

• Cine a mai murit?… 

Satul mai este tinut in viata de cateva familii tinere. Copiii ii numeri pe degete, iar glasurile lor nu mai sunt auzite, nu mai are cine fura cirese, cine umple ulitele satului. In aceasta atmosfera pesimita totusi gasesti si case frumoase, familii tinere. 

Daca intri astazi in sat si treci peste frumosul si trainicul pod de peste Zabrauti, prima casa de gospodari este a lui Vasile Conache, care isi traieste durerea prin problemele de sanatate ale fiului sau Conache Romica. Pe partea dreapta, casa lui Grigore Ghica, unde in curte nea’ Grigore cu sotia sa rezista timpului la cei peste 80 de ani, imbatranind frumos. In fata iti sare in ochi casa si gospodaria mareata a lui Costel Dabija, unul din satenii de baza, un om harnic, cu o familie frumoasa, obtinuta cu sacrificii. Vezi casele lui Bitere Neculai si Valentina, oameni de vaza ai satului, harnici, cu dragoste de biserica. Apoi de o parte si de alta casele lui Virgil Mihalache, si el un gospodar cu multe trairi neplacute. La nea’ Costache Avarvarei troneaza doua case frumoase, facute cu mare efort de fiul sau Fanica si sotia lui, plecati in strainatate. Pe partea dreapta, casa Getei Popa trista parca, asteptand stapana din Italia sa ii deschida poarta. Si tot asa, admiri casa frumoasa a lui Butan Tomita cu sotia Mirela, oameni tare harnici. Treci pe langa vila lui Butan, pe langa casa frumoasa a lui Nicu Dabija, te opresti la constructiile aratoase ale lui Rauta Valentin, admiri gospodaria frumoasa a sotilor Neculai si Ioana Conduraru, oameni tare sufletisti pentru sat si harnici, Ioana cu harul poeziei frumoase. Apoi casele frumoase ale lui Gheorghita Chiriac, familie de oameni gospodari si harnici. Nu poti trece sa nu observi vila impunatoare a lui Costel Ancuta si a Claudiei, oameni avuti, gospodari, dintr-o familie veche. Te incanta casele frumoase ale lui Sandica Popa, Dorel Calota, vila impunatoare a lui Corolec Neculai, casele neamului Calota (Nicusor si Ionel), casa lui Cristi Conache postas in sat dar si om gospodar si harnic, casa Marianei Lazar. Pe ulitele satului nu poti trece sa nu vezi si casele frumoase ale lui Marcel Lupoaie si Miluta Lupoaie, la randul lor oameni harnici si gospodari. Vezi casa bine asezata a lui Gheorghe Ghica, un om harnic si mandru, casa lui Duta Ticu si Mariana, a lui Doru Lazar, locuintele impunatoare ale lui Florin Ancuta si Dutu Ancuta. Dar cel mai mult in sat admiri casa si aranjamentul floral al gospodariei copiilor lui Costel si Lenuta Patrascanu, intreaga familie de oameni de respectat, cu credinta in Dumnezeu.  

Lasand casele frumoase deoparte, observi si multe case triste, in curs de daramare, case in care seara nu se aprinde nici o lumina, unde parca revezi pe vechii stapani plecati la Dumnezeu. La fiecare casa locuita gasesti trei case incuiate sau parasite. Ce bucurie ar fi fost pe oamenii aceia daca ar fi beneficiat si ei de o sosea astfaltata, apa trasa in fiecare gospodarie, de atatea lucruri frumoase. Pacat de trecutul satului, dupa inserare prin sat nu mai vezi pe nimeni, pare totul pustiu, tacerea stapaneste peste tot. Doar duminica dimineata satul se mai anima, vezi batranii dar si pe cei mai tineri mergand cu speranta la biserica, frumos imbracati. Duminica se mai intalnesc in sat oamenii la magazinul lui Momanu.  

Totusi avem un sat frumos, cu oameni harnici, un sat care nu va disparea, un sat in care speranta nu va muri niciodata. 

Privind spre viitor, cred ca multi oameni batrani peste 10 ani nu vor mai fi, casele locuite vor fi si mai putine, iar cele parasite considerabil mai multe. Dar speranta nu moare niciodata, poate cei care s-au nascut in Ghimicesti, care au inspirat aerul satului, nu vor uita locurile de bastina, nu isi vor uita meleagurile natale, nu vor uita locurile unde au copilarit, locurile in care sunt ingropati mosii si stramosii lor si vor reveni acasa, isi vor construi gospodarii, isi vor deschide afaceri. Noi cei ramasi ii asteptam cu mare drag in sat, stim cat de greu le este in strainatate, cate lipsuri au, prin cate sacrificii au trecut sau trec pentru a strange o bruma de bani. Ei poate nu stiu cat de mult ii asteapta parintii, fratii, surorile in sat… 

P.S.: Nu pot decat sa spun: Sa aveti ce va doriti oameni din Ghimicesti, oriunde va aflati!