DUDUTA

Intr-o dimineata de primavara a anului 1971 Costica Dabija, padurar la Cantonul Silvic Hranacea, pleca ca de obicei intr-un control de rutina al padurilor pe care le avea in paza. Tare ii mai placea padurea acestui om care era in stare de multe ori sa o puna mai presus de familie. Stia toate tainele padurii, stie unde sunt salasurile lupilor, vizuinele vulpilor, locul de pasune si adapare a caprioarelor si cerbilor, stia aproape fiecare copac al padurii, stia toate acestea si le pretuia si le apara prin orice mijloc. Primavara el simtea ca renaste o data cu padurea, se bucura cand apareau primele flori ale primaverii, nu concepea sa le rupa din natura si ne indemna cand apareau primii ghiocei sa nu ii rupem si sa ii lasam asa cum i-a dat Dumnezeu pentru ca sunt mai frumosi in mediul lor decat intr-un pahar cu apa.

Isi lua pusca de vanatoare de care nu se despartea niciodata si pleca pe paraul Blaganului. Mergea privind cum natura invie vazand cu ochii. Florile de toate culorile isi etalau prin poienile verzi culorile frumoase si vii, Ciubotica Cucului cu florile sale galbene te faceau sa simti si mai tare grandoare si frumusetea naturii inconjuratoare. Frunzele fragede de fag de un verde deschis completau peisajul verde al copacilor seculari. Peisajul era completat de multimea pasarilor din capaci care parca se intreceau la un mare festival de cantece. Mai intai mierlele in iubirile cautate fluierau cantece de dragoste pe un ton strident apoi ii completau sturzii prin tonalitatea mai joasa dar mai profunda, urmau cintezele prin cantectul ascutit si lung, privighetorile, reginele cantecului, prin trilurile si tonalitatile de tot felul. Ce mai, natura se etala in toata splendoarea sa.

De pe paraul Blaganului, padurarul ajunse pe paraul lui Spridon, trecu de bordeiul lui mos Spridon si tot tinand cararea ajunse pe fundul paraului. O lua pe o carare abia zarita pe langa un fir firav de apa. Era atent la natura si mergea incet admirand imensitatea stejarilor din padure care parca il salutau pe Costica Dabija pentru grija ce le-o purta.

Deodata dintr-o poiana de langa carare, poiana cu multi stufari si iarba uscata, I se paru ca aude un scancet ca de om. Se opri si atent urma directia zgomotului, zgomotul se repeta, la 10 metri de carare in dosul unui tufan de fag, in iarba inalta si uscata, imagine il misca pe Costica Dabija. Jos o caprioara cu o blana ca de catifea zacea pravalita si doar capul era ridicat din iarba.

La inceput caprioara incerca sa se ridice la vederea padurarului dar nu putea avea piciorul din spate rupt si burta sfasiata. Zacea intr-un lac de sange, pe semme fusese atacata de un lup flamand si fioros si poate numai venirea padurarului facuse fiara sa fuga. Caprioara intoarse ochii sai frumosi, mari si negri spre padurar, ochi care se scaldau in apele lacrimilor. Botul sau umed in care se vedeau urme de iarba exprima si mai mult durerea, numai avea putere sa se ridice ci doar privea insistent si rugator spre Costica Dabija parca implorandui ajutorul. Padurarul nu isi dadu seama de tragedia traita de acest frumos animal pana cand nu zari in spatele caprioarei un ied, care speriat statea cu capul plecat in blana mamei sale neindraznind sa se ridice. Costica Dabija om al padurii, intelese ce se intamplase de fapt, lupul acesta animal de prada descoperise si atacase puiul de carprioara, iar mama pentru al scapa s-a luptat cu acesta cu pretul vietii ei platind scump. Caprioara mai gemu o data, se uita parca rugator la Costica Dabija, puse capul pe puiul ei si isi dadu sfarsitul, ochii sai mari negri ramase deschisi si atintiti spre pui. Scena il misca mult pe padurar, caprioara ca orice mama se sacrificase pentru puiul ei drag. Se apleca catre pui care tremura de frica il lua si incet il baga in san unde puiul se linisti. Acoperi cu crengi trupul caprioarei si marcat de scena pleca spre casa. Acasa sotia Dabija Tinuta si cei 2 copii Nicu si Elena au ramas tare surprinsi cand au vazut ca tatal lor le aduce un pui de caprioara. Ce frumos era puiul mic cu o blana cafenie cu pete deschise, cu 2 ochi negri si un botic mic de parca era o jucarie de plus si pentru ca semana cu o aguda Elena, i-a pus numele de Duduta. Familia lui Costica Dabija iubea mult animale si s-au hotarat s ail opreasca si sa il ingrijeasca. Au muls vaca pe care o aveau si avand un biberon i-au pus intr-o sticluta cu jumatate apa si i-au dat. La inceput a refuzat si scancind incet plangea dupa mama sa. Dar foamea a invins a inceput sa manance iar dupa cateva zile nu-l mai puteau opri. Costica Dabija i-a amenajat un tarc langa sosea si un loc de dormit. Puiul a devenit parte din familia Dabija, era ingrijit de toata lumea dar cel mai mult s-a atasat de fata padurarului Elena. Noi copii in singuratatea padurii ne gasisem un nou prieten la care tineam foarte mult. Nu trecea mult timp si toata ziua eram in prejma puiului. Puiul cu timpul a uitat de mama sa, ne considera pe noi familia lui. Cand auzea glasul Elenei, puiul venea in fuga langa gard asteptand mancare si mangaiere.

De multe ori Costica Dabija se scula noaptea si mergea sa vada ce facea edutul pe care il salvase de la moarte. Puiul crescu si spre toamna devenise o caprioara frumoasa si fina care iti starnea admiratia, de astfel ea deveni atractia celor care treceau prin zona.

Seara Duduta era cuprinsa de spiritul salbatic al padurii, atunci trangand in piept aerului padurii, pe la asfintit se punea pe alergat si sarit si pentru o ora nu o mai putea opri in jurul tarcului. Mare tristete a fost in familie cand din neatentie caprioara a scapat un picior pe sub gard si l-a rupt. A alergat Costica Dabija in sat, a adus felcerul si cu mare greutate a fost prinsa si pus in atele piciorul. Noroc de Elena de care caprioara era foarte atasata. Toata ziua eram langa ea mai ales Elena care parca suferea o data cu caprioara. Dupa o ingrijire atenta, caprioara isi reveni. La sfarsitul lui octombrie cei de la Ocolul Silvic Panciu au hotarat ca cel mai bine ar fi ca pentru caprioara sa o duca la o gradina zoologica din Constanta. Au venit cu o masina speciala intr-o zi de luni, caprioara simti parca ce urma si era agitata, au intrat la ea au prins-o intr-un colt cu o plasa. Se zbatea si behaia speriata, noi copii dar mai ales Elena am inceput sa plangem, lui Costica Dabija cat era el de barbat i se umezise ochii si parca I se rupea inima cand o auzea. A urcat-o in masina si au plecat spre Panciu, noi copii am inceput sa fugim dupa masina plangand. Ne-am intors, locul unde statuse Duduta era gol si pustiu. Tata tulburat de situatie si-a luat pusca si a plecat in padure, se vedea ca il afectase si pe el plecarea caprioarei, ar fi vrut sa o tina permanent dar nu se putea, in sufletul lui iubitor de natura si animale salbatice se rupsese ceva, dar era ceva in interiorul lui a laturii sale de om bun. Multe zile noi copii mama si tata nu am fost buni de nimic parca o vedeam pe Duduta cum zbatandu-se era urcata in masina si privirea speriata si trista ne domina. Elena a plans multe nopti in sir, nu mai avea cu cine se juca cu cine vorbi pe cine ingriji.

Peste 3 ani Elena fata padurarului, a plecat la Navodari la mare intr-o tabara scolara. Grupul ei de copii a fost dus la delfinariu si apoi la gradina zoologica din Constanta. Elena si-a amintit de Duduta si acolo s-a apropiat de locul unde mai multe caprioare isi aveau salasul. Fara a spera ceva a inceput sa strige:

‑‑‑‑‑ Duduta, Duduta!

Deodata o caprioara frumoasa din grup s-a desprins si cu capul ridicat ochi negri fericiti s-a apropiat de gard a bagat botul prin el si a inceput sa behaie. Elenei nu ii venea sa creada ca o gasise pe Duduta. A mangaiat-o cat a stat acolo iar caprioara parca era fericita si ar fi dorit sa sara gardul la Elena care o crescuse de mica. Din padoc a iesit un ied mic care semana cu Duduta cand era mica si privirea curios la mama lui care se lasa mangaiata de un straini. La plecarea Elenei, Duduta nu se mai dezlipea de gard, Elena a plecat cu parere de rau, iar cand a ajuns acasa a povestit parintilor ca o gasise pe Duduta si era bine. Tata si mama s-au bucurat mult!