In toamna anului 1913 intr-o familie obisnuita din Movilita vede lumina zilei Vasile Maftei starnind mare bucurie parintilor Ion si Victoria. De mic copil Vasile s-a detasat prin istetime si destaptaciune, in clasele primare fiind premiant. Invatatoarea a insistat la parintii lui Vasile sa-l dea mai departe la scoala, dar lipsa poisbilitatior materiale a facut ca invatatura acestuia sa se opreasca aici. Vasile a plans mult, ii placea mult cartea si tare ar fi vrut sa invete si sa ajunga departe. A continuat munca de taran a parintilor dar de cate ori a avut ocazia sa gaseasca o carte o citea pe nerasuflate. Vasile se facu un flacau de toata isprava, inalt, subtirel dar bine legat , cu ochii caprui , destept si glumet era apreciat mult de fetele din sat, dare el se indragosteste de Maria lui Chiriac din Ghimicesti. Fata frumoasa, cu zestre, Maria l-a convins pe Vasile sa se mute la ea la Ghimicesti la casa parintilor ei. Baiat harnic si istet Vasile a castigat aprecierea socrilor. Lui Vasile Maftei si familiei le era destinate sa traiasca momentul istoric al celui de-al doilea razboi mondial cu toate ororile sale, satul Ghimicesti cunoscand din plin aceasta perioada a istoriei. La 26 de ani in anul 1939 Vasile este concentrate in armata, dupa o perioada de 3 ani in 1942 este trimis in plin razboi pe frontul din Rusia, aici Vasile s-a dovedit a fi un bun soldat care nu de putine ori si-a riscat viata pentru a-si salva camarazii. Fire vesela Vasile prin glumele sale ridica moralul soldatilor. Era indragit de tovarasii sai de arme, iar cu sufletul lui de taran iubea mult animalele. La plecarea in razboi a lasat acasa sotia si trei copii: Dumitru, Didina si Ionica. Pe front facea parte din Regimentul 2 Artilerie si era conductor de tun. Intr-o dimineata de toamna intre regimentul lui si frontul rusilor incepu un foc de artilerie care spulbera totul in jur aducand o atmosfera de iad pe pamant. Totul ardea , oameni si animale erau arsi de vii. In fata frontului romanesc la cateva sute de metri o caruta de aprovizionare a armatei romane a fost prinsa in focul de artilerie, schijele lovisera din plin cei doi cai, unul avea maruntaiele scoase si murise, celalant era viu dar cu picioarele in sus, incurcat in hamuri, patruns de frica mortii si a razboiului necheza atat de sfasietor incat parea strigatul unei finite umane care cere ajutor. Vasile vazu scena si isi aminti de calul sau de acasa, ochii I se umezira, lasa arma jos, isi lepada mantaua iesi din transee si fara sa tina cont de pericolul mortii in salturi se repezi spre caruta rasturnata. Comandantul regimentului il vazu si dadu ordin de incetare a focului, printr-o minune si rusii incetara focul, poate vazusera si ei tragedia animalului. Vasile ajunse la caruta, isi scoase baioneta , cu greu a taiat hamurile apoi a ajutat calul sa se ridice. Calul s-a ridicat in picioare , Vasile s-a intors in transee iar calul l-a urmat singur. Soldatii multi tarani ca si el il aplaudau cu ochii in lacrimi, il felicitau, calul i-a fost dat in ingrijire si de multe ori isi punea capul pe umerii lui Vasile parca multumindu-I pentru ceia ce facuse.
Dupa trei ani de razboi nimicitor in 1945 Vasile Maftei impreuna cu regimentul sau au fost luati prizonieri de armata rusa, au fost dusi in padurile Siberiei iar aici a inceput calvarul care avea sa dureze 3 ani, 20 de zile si 12 ore. Dus intr-un lagar de prizonieri in inima Siberiei la taiat copaci si construirea unor cai ferate a cunoscut chinurile pe care le poate indura un om. In lagar s-a intalnit cu Toader Tureatca si Neculai Ancuta consateni din Ghimicesti si ei prizonieri, pe langa romani mai erau englezi, francezi, nemti, unguri, polonezi, rusi, italieni. Munca in lagar era epuizanta, se muncea 15 ore pe zi iar mancarea era putina si proasta. Sufereau atat de tare de foame incat foamea te facea sa fii neom sa-ti pierzi ratiunea de a fi om, sa faci totul sa ramii in viata. Gunoaiele celor care ii pazeau erau o sursa de mancare, le rascoleau si mancau capurile putrezite de peste, cojile de cartofi de ceapa, oasele . De foame se furau bocancii sau caciulile si se frigeau si se mancau. De teama sa nu le fii furati dormeau cu bocancii legati de gat. Multi isi pierduse ratiunea si omenia, au fost gasiti prizonieri morti care le lipseau organelle interne. Unii mancau coji si frunze de copaci. Intr-o zi Vasile gasi o coaja uscata de paine uscata in gunoi, bucuros o baga in san cu gandul sa o pastreze atunci cand va fi bolnav sau prea epuizat. De multe ori statea de vorba cu consatenii sai Toader si Neculai, vorbeau despre locurile frumoase din sat de oameni de obiceiuri. De epuizare fizica Toader Tureatca se imbolnavi grav, avea 30 de Kg. Vasile statea langa patul lui il ingrijea si il incuraja. Cand vazu ca Toader nu mai putea Vasile scoase bucatica de paine din san si o dadu acestuia, acesta cu lacrimi in ochi, stia ce sacrificiu era sa dai o coaja de paine cuiva, cu glasul trmurand ii spuse.
-Vasile ce camarad si consatean bun esti, eu nu mai am mult de trait, daca ajungi acasa la Ghimicesti, sa le spui ca in ultimele mele clipe m-am gandit numai la ei. Sa-mi faca cele de trebuinta, painea sa o mananci tu.
Toader Tureatca muri in bratele lui Vasile care ceru de la camarazi un capat de lumanare si o puse omului in mana. Viata in lagar era grea, departe de casa de sotie timpul trecea foarte greu, Vasile avea un carnetel in care nota toate orele, zilele, anii din lagar. Iarna era cel mai greu dar Vasile gasi un remediu, fire desteapta si isteata se imprieteni cu soldatii din celalalte tari din lagar, mai intai cu soldatii englezi. De la acestia invata limba engleza, apoi franceza, italiana, poloneza, rusa, maghiara, germana. Vasile Maftei starni admiratia si interesul soldatilor si ofiterilor din lagar, chiar devein o preocupare a acestora care il incurajau si il ajutau. Cu ajutorul lor Vasile invata 7 limbi straine, el taran de la coarnele plugului, el taran din Ghimicesti, el un om obisnuit stia atatea limbi straine, era un taran poliglot, era un taran care a acumulat atatea cunostinte lingvistice care erau greu de invatat si pentru oameni cu multe studii. Vasile Maftei era un fenomen, destaptaciunea sa uimi soldatii din lagar, daca acest om ar fi facut studii mai mari, impreuna cu simtul umoristic rafinat, pus pe glume mereu, cred ca ar fi ajuns una din mintile luminate din regiune, dar viitorul i-a fost sa se nasca si sa moara taran, dar un taran luminat. Vorbea cu fiecare din soldati pe limba lui, stia engleza, franceza, rusa, maghiara la perfectie.
Acasa Maria sotia sa, de la plecarea lui Vasile o ducea foarte greu cu cei trei copii ramasi, dar cu credinta in Dumnezeu la care se inchina in fiecare seara astepta sa se termine razboiul si barbatul sau sa se intoarca acasa. Dar in vara lui 1945 primi o veste care o facu sa lesine, prin posta era instiintata ca soldatul Vasile Maftei a fost dat disparut pe front, stirea echivala cu moartea, femeia isi stranse cei trei copii in brate si toti plansera mult timp. Ii facu cele trebuinciose inmormantarii mai ales pomenele. Totusi in sufletul sau Maria nu credea ca omul ei Vasile murise, nu primise instiintarea ca omul ei murise si spere, spera…si se ruga la Dumnezeu. Dar timpul trecea, de la omul ei sau de la stat nu mai primea nimic, viata de vaduva era din ce in ce mai grea. Unii oameni din sat ca Petrea incerca sa se ia de Maria, sa o apuce in brate.
- Lasa Marie, Vasile a murit, tu esti tanara femeie frumoasa, trebuie sa-ti traesti viata.
Maria se trase inapoi, ii zise cateva cuvinte urate lui Petrea apoi se duse acasa si incepu sa planga, sa planga dupa barbatul sau, sa planga de rautatea oamenilor care nu-i respecta durerea ei de vaduva de razboi.
Timpul trecu, intr-o noapte din vara anului 1949 il visa pe Vasile, il vazu pe o pasare alba care zbura deasupra casei lor, omul ei avea fata plina de zambet si ii facea cu mana. Dupa vis nu mai dormi toata noaptea, se gandea la omul ei, retraia clipele de dragoste cu Vasile al ei, clipele cand cei doi s-au cunoscut, clipele frumoase de la nunta, apoi clipele de fericire la nasterea copiilor, ce fericita era.
A doua zi postasul batea insistent in poarta ei inmanandu-i o carte postala. Doamne era de la Vasile, de la omul ei care il credea mort, in scrisoare ii comunica ca traeste, este prizonier in Rusia si urmeaza sa vina acasa . Femeia nu intelese prima data, mai citi o data scrisoarea apoi galbena la fata se puse pe un lemn de langa poarta, lacrimile incepura sa curga singure, incerca sa strige la copii dar nu mai avea glas. In sfarsit anunta copii si socri, toti se bucurara, uitate erau clipele grele traite de toti in cei 10 ani. Incepura pregatirile, viata lor capata alt sens, satul auzi ca Vasile se va intoarce si se bucura. Intr-o zi de la inceputul lui septembrie cand recolta toamnei inbelsugate isi etala bogatia, la intrarea in Ghimicesti o umbra de om care abia mergea isi facu aparitia, era Vasile Maftei care venise din Rusia. La intrarea in sat, la vederea caselor din Ghimicesti il podidise lacrimi amare, se inchina si multumi lui Dumnezeu ca il aduse acasa. Pleca mai departe, multe se mai schimbase, aproape ca nu mai cunostea, in apropiere de casa lui parca nu mai avea putere sa mearga dar isi facu curaj si ajunse in poarta casei lui, inpinse in poarta dar era inchisa, batu in poarta, de dupa un cuptor din curte aparu Maria, muierea lui draga. La inceput nu-l cunoscu, apoi se repezi la poarta strigand cu un glas plin de bucurie si suferinta.
-Vasileee…….. Vasile ai venit acasa. Copii iesiti a venit tatal vostru, glasul Mariei facu ca si vecinii sa iasa pe la porti.
La intrarea in ograda cainele casei care la plecarea lui Vasile avea un an se repezi la el, nu suferea strain de la plecarea stapanului, rupse legatoarea dar cand se apropie de el din fiara ce era se culca la pamant,isi recunoscu dupa 10 ani stapanul si se apuca sa scheune atat de tanguitor si fericit de parca era plansetul unui om, Vasile il mangaie dragastos. Vasile si Maria se luara in brate si incepura sa planga amarnic, trecuse 10 ani de cand Vasile please de acasa, trecuse 3 ani, 12 zile si 12 ore de cand a fost luat prizonier, dintr-un om voinic Vasile avea acum 35 de Kg. In spatele lor cei trei copii plangeau si ei, plangeau de bucurie toti. Didina care cand please Vasile avea un an, acum avea 11 ani, tatal isi inbratisa copii, mult timp Didina ii zicea nene si spunea ca el nu este tatal sau, tatal ei a murit in Rusia.
Maria prinse la repezeala un pui, facu un ostropel o mamaliga calda, scoase si un cofaiel de vin si se pusera cu totii la masa. De fericire si emotie nu manca nimeni, barbat si femeie se uitau unul la altul si amandoi la copii si pe obraz le curgea lacrimi de fericire.
Vasile cu timpul se intrema, Maria isi reveni sufleteste, ii duse mult dorul barbatului ei, amandoi isi pusera gospodaria la punct. Vasile fusese si a ramas un taranist convins din aceasta cauza a cunoscut si inchisorile comuniste. Familia a mai capatat pe Gheorghe si pe Ion care in prezent, om gospodar traeste in fosta locuinta parinteasca. Om harnic Ion face cinste familiei Maftei si isi aminteste cu drag de parintii sai Vasile si Maria. Copil fiind imi amintesc ca il vedean prin sat pe Vasile Maftei ducand de lant cele doua vaci frumoase injugate la o caruta, din cap nu-i lipsea vestita caciula mare cu varful lasat pe o parte specifica celor care faceau parte din P.N.T. Zambeam si ii dadeam binete iar el raspundea prntr-o gluma.
In sat Vasile era cunoscut ca un om hatru, glumet, stia multa istorie, isi povestea asa de frumos amintirile traite ca te simteai sit tu participant. In comunitate nu a fost apreciat de mai marii administratiei el a fost si a ramas un taran gospodar din Ghimicesti, destept care stia 7 limbi straine, facand cinste satului. Toata viata i-a placut sa citeasca, sa-si iubeasca tara, sa munceasca cinstit, sa-si intemeieze prin harnicie tot ce a avut pana cand in anul 2000 a fost chemat in ceruri de Dumnezeu unde din 1999 il astepta sotia sa Maria, odihneasca-se in pace amandoi.
P.S. As vrea sa-l reantalnesc pe Vasile Maftei, sa nu mai zambesc si sa-mi scot palaria in fata lui in fata acestui om care a indurat atatea, poate ca noi sa o ducem mai bine si i-as spune.
-Domnule Vasile Maftei, asa merita sa-ti spunem, vei ramane in sufletul nostru al satului Ghimicesti ca un OM, ca un erou.